Eram aproape de sfârșitul unei perioade lungi de astenie de toamnă când am întâlnit-o la comandă pe doamna Rodica. A fost prima zi cu soare și cer senin după o săptămână lungă în care a plouat destul de mult. Îmi aduc și acum aminte de cerul albastru de deasupra Bucureștiului pe care îl admiram cu doamna Rodica.
Nu mai știu dacă am încetinit pe primul pod de pe DN1, cum vii dinspre centură, pentru că de obicei mai stau polițiștii cu aparatul radar sau a fost din simpla dorință de a admira cerul, dar nici nu mai contează. Doamna Rodica a încetat să se mai uite pe geamul lateral și s-a mutat fix la jumătatea banchetei din spate pentru a admira și ea mai bine.
Cum am aflat că doamna Rodica este infirmieră în București
Cursa a fost destul de lungă, însă nu am discutat prea multe. Dar când am ajuns la adresă, doamna Rodica m-a întrebat dacă doresc să o aștept maxim 5 minute și ne întoarcem înapoi. Un calcul rapid a fost în capul meu. Altă comandă nu luasem până în acel moment. Mai făceam cel puțin 5 minute până într-o intersecție bună din care să pot fugi la comenzi. Iar cursa a fost destul de bună. Nu aveam nici un motiv să o refuz.
Vă aștept aici, i-am spus în timp ce-i dădeam restul.
După 3 minute s-a întors. Am pornit spre locul de unde am luat-o, dar pe un alt traseu, mai liber.
De cum s-a urcat a început să vorbească singură, neîntrebată.
Îmi povestește că la adresa unde am așteptat-o este o casă de bătrâni, iar ea este infirmieră. Lucrează acolo doar de o săptămână, însă firma respectivă are o politică foarte strictă în ceea ce privește pandemia în care ne aflăm acum. Lucrează 5 zile pe săptămână, weekend-urile le are libere, însă când revine luni la muncă trebuie să aibă testul de covid făcut. Nu prea are sens. Ziua în care eram noi era sâmbătă și în 24 de ore urma să primească răspunsul. Dar putea să ia virusul duminică, după ce făcea testul. O formalitate proastă marca made in România.
Din prima săptămână nu a văzut pe nimeni care să vină în vizită la vreo rudă lăsată la casa de bătrâni. Nu este sigură, dar crede că sunt restricții de vizită la persoanelor internate pentru a nu-i infecta cu virusul.
Povestea doamnei Rodica
Doamna Rodica a lucrat mulți ani în Italia ca infirmieră. A lucrat la multe centre de bătrâni, iar spre final, înainte să plece din Italia, a lucrat ca infirmieră la domiciliu. Este o meserie atât de bine plătită și fără sfârșit încât a dorit ca fata ei să urmeze un curs de infirmieră. Însă, ca o femeie ce nu se remarcă numai prin frumusețe, s-a ținut de capul fetei ca să-și mai obțină încă o diplomă, în alt domeniu.
Mi-a spus că fata ei este tânără, frumoasă și înaltă, iar ea și-a dorit mult să călătorească. Așa că a lucrat ca stewardesă. Dar a venit pandemia, iar acum muncește și ea pe baza diplomei de infirmieră.
Doamna Rodica s-a întors la începutul pandemiei în România. Și-a cumpărat un apartament pe lângă fata ei, ca să fie aproape de ea și s-a angajat ca infirmieră în București. A lucrat în destule centre de bătrâni de când s-a întors, suficient cât să-și facă o impresia despre cum merg lucrurile în România în domeniul acesta, luând în considerare că a lipsit atâția ani.
Banii nu au fost niciodată o problemă pentru ea, pentru că în domeniul acesta se plătește bine. Dar nu este de acord cu practicile la care conducerea închidea ochii, în centrele la care a lucrat.
Sfaturile unei infirmiere pentru cei care doresc să-și lase rudele mai în vârstă la centrele de bătrâni
Clienta mea, doamna Rodica nu recomandă nimănui, sub nici o formă să-și lase părinții, bunicii sau alte persoane în vârstă la centrele de bătrâni. Știu. Și mie mi s-a părut ciudat să aud cum o persoană nu-mi recomandă să folosesc serviciul de pe urma căruia ea și-a făcut o carieră. Da, o carieră. Pentru că în prezent este sunată în fiecare lună de oamenii din Italia la care a lucrat ca infirmieră la domiciliu, dacă dorește să se întoarcă acolo. Serviciul ăsta este foarte căutat și extrem de bine plătit. Însă acasă este mai important decât un salariu mai mare.
Motivul pentru care a schimbat mai multe centre de bătrâni din România de când s-a întors este că a văzut cum bătrânii sunt tratați, iar conducerea se face că nu vede. Majoritatea infirmierelor și asistentele din acele centre își bat „clienții” (bătrânii), atunci când nu sunt ascultători. Când rudele bătrânii sau bunicii, acestea îi obligă pe bătrâni să le spună că sunt tratați foarte bine, altfel vor fi din nou pedepsiți (bătuți), pentru că bătrânii nu au voie să stea cu propriile telefoane lângă ei. Tot membrii stafului au acces la bunurile personale ale bătrânilor.
Am întrebat-o cum se face că nu există camere de filmat la care copiii (care i-au internat pe bătrâni) să aibă acces și să-i vadă pe cei dragi când doresc ei. Mi-a răspuns că toate casele de bătrâni din România la care a lucrat au camere de filmat doar pe holuri, curte și sala de mese. Dar din saloane, acolo unde bătrânii sunt bătuți și neajutorați, copiii nu au camere cu ajutorul cărora să-i urmărească.
Sfatul doamnei Rodica
Este că cine dorește să ducă pe cineva la o casă de bătrâni, mai bine să angajeze o infirmieră la domiciliu. În felul acesta:
- părintele sau bunicul se simte mai bine că este acasă la el sau la copil/nepot, și nu abandonat la un centru de bătrâni, uitat și cu care vorbește doar o dată pe săptămână prin intermediul telefonului;
- se pot monta camere de filmat în locuință cu ajutorul căruia infirmiera poate fi urmărită de la distanță și în timp real, în cazul în care vă puneți întrebarea: bun, și dacă îmi fură din casă și pleacă?
- copilul/nepotul este mai împăcat când știe că părintele/bunicul său este tratat decent și nu bătut.
Lasă un răspuns