Era una din acele zile de sâmbătă înghețate ce a paralizat Bucureștiul pentru aproape o săptămână. Norocul nostru a fost că a durat mai puțin de atât și tot noroc a fost că apogeul acestui îngheț a fost într-o zi de sâmbătă și nu în cursul săptămânii. Asta ar fi fost cu adevărat un dezastru pentru traficul din București.
Din cauza acestui îngheț, crengi și chiar copaci erau ori doborâți, ori aplecați până la cele mai joase niveluri. Din motive de siguranță și pentru că eram pe stradă de mai puțin de o oră, deja văzusem mai mulți copaci și crengi ce cădeau în domino decât am văzut în toată viața, am decis să nu mă aventurez printre alei sau în spatele blocurilor unde spațiul de manevră într-un asemenea caz, îmi era restricționat.
Neatenția sau poate că destinul a fost cel care m-a condus către această comandă, dar se pare că mi-am încălcat propria regulă din acea zi. Bine am făcut, chiar dacă am avut ceva de muncă până să ajung la clientă, dar altfel n-aș mai scrie acum, acest articol și să mai adaug o lecție nouă în sertarul meu.
Am avut ceva mai mult de muncă ca să ajung la adresă, respectiv clientă pentru că am antenele de la stații pe plafonul mașinii și a trebuit să mă dau de câteva ori jos din mașină, ca să le dau jos.
Culmea, am ajuns și în timp la adresă, iar clienta, doamna Ramona mă aștepta afară, la colț de trotuar. Nu mi-a luat mult să înțeleg că din cauza gheții nu putea să vină la mașină și m-am mișcat repede. Ne-am urcat în mașină și am plecat repede, cu antenele date jos.
Nu eram în starea necesară să port o discuție cu un client, eram prea absorbit de efectele naturii create peste noapte, la propriu. Copacii cădeau la fiecare intersecție, norocul nostru că picau pe spațiul verde. La câte 10 minute, mai auzeam pe stație câte un coleg care anunța altă intersecție blocată de alt copac căzut și ar fi indicat să ocolim zona, dacă nu vrem să ne pierdem tinerețele pe acolo. Lux pe care doamna Ramona nu și-l permitea.
Eu nu doream să stau la discuții, dar clienta mea nu mi-a dat de ales și cum în educația mea nu există și opțiunea de ignoranță, am dat apă la moară.
Poate că povestea doamnei Ramona se lipea perfect cu vremea de afară, pentru că și la ea era vorba de un deces. Un deces pe care nu-l aștepta nimeni, dar unii se cam bucurau de el. Știu, nu este frumos, dar aceasta a fost impresia mea când mă uitam la zâmbetul clientei mele.
Poate că avea și de ce. Adică să te judeci de doi ani pentru un divorț și dintr-o dată, cel din cauza căruia nu te poți bucura de viață, afli că a murit. Da, chiar am înțeles-o, pe moment.
Se pare că doamna Ramona se săturase să fie în casă mai mult pe post de sac de box, decât în rol de soție. Adică lucrurile pe care o femeie ar trebui să le facă în casă, din punctul de vedere al unui bărbat îngust la minte, culmea că le făcea, dar nimeni care să observe. Adică era o soție fidelă, făcea de mâncare, curățenie, spăla și își îngrijea bărbatul beat pe care îl iubea, de ceva mai mult timp decât ar fi meritat.
Am întrebat-o pe doamna Ramona ce a motivat-o să reziste în așa condiții, atât de mult timp. Răspunsul pe care l-am primit, de fapt răspunsurile, dar pe acesta l-am ținut minte pentru că ele au fost mai multe, iar eu tot n-am putut s-o înțeleg: Am sperat că se va schimba.
Se pare că al doilea soț al doamnei Ramona, la început nu a fost așa, nu chiar așa. Adică fusese violent de la început și începuse să se obișnuiască cu „scăpările” lui ocazionale, dar iubirea a fost ce a convins-o pe doamna Ramona să reziste. Și a rezistat, aproape 20 de ani. Pun pariu că aveți nepoți sau copii ce nu au vârsta asta.
20 de ani în care nu exista săptămână din care să nu scape fără o amintire permanentă. Poate că nu l-ar fi părăsit, dar odată cu vârsta, a crescut și numărul de sticle de vin pe care le consuma pe seară, iar într-una din aceste seri, amintirea a fost ceva mai intensă, pentru că a fost nevoie și de spitalizare. Și nu, nu era vorba de o situație asemănătoare cu Drunk in love de la Beyoncé și JAY Z.
Acela a fost momentul când și-a dat seama că omul de care se îndrăgostise, nu se va schimba și nu dorea să-și trăiască restul vieții în condițiile astea. Doar că acel om nu dorea să o lase liberă și nu s-au înțeles la divorț și au ajuns la tribunal.
Tribunal pe care l-a frecventat în ultimii doi ani mai des decât medicul de familie. Acum, după alte experiențe neplăcute cu un avocat amator ce a făcut-o pe doamna Ramona să piardă timp și bani fără nici un rezultat, primește vestea că, teoretic încă soțul ei, a decedat. Acum înțelegi de ce zâmbea?
Poate că aș fi aflat chiar dacă nu întrebam, acel gen de persoană era doamna Ramona, dar m-a atras mult în povestea ei încât m-am riscat. Chiar nu puteam înțelege ce există atât de urgent, la vârsta ei, într-o zi de sâmbătă în care abia se putea circula, la primele ore, de nu putea aștepta până se topește gheața, pentru că doamna Ramona avea nevoie de ajutor să se deplaseze pe gheața aia.
Nu avea probleme cu banii, dar avea o problemă cu lucrurile personale, adunate în timpul vieții ce urmau să fie distribuite moștenitorilor. Așa se face că pe o așa vreme, în așa hal de condiții, doamna Ramona voia să meargă la apartamentul soțului decedat pentru a-și recupera din obiecte.
Nu a spus-o cu voce, groasă sau subțire, dar mi-am dat seama printre acele câteva lacrimi că a înțeles, într-un final. A întors privirea de fiecare dată când era bătută, ca un om orb și nu a făcut nici o schimbare, dar se pare că nu a funcționat.
În urma acestor mici episoade din viața ei, doamna Ramona era pregătită pentru o noua experiență, un nou capitol din viața ei ce avea să fie scris, poate cu cerneală permanentă. Privea cu optimism în față și se declara pregătită pentru o nouă, de ce nu, căsătorie, la doar 69 de ani.
O ciudată senzație am acum, când scriu aceste rânduri, la câteva săptămâni de când s-au întâmplat. Mă încearcă un sentiment de nostalgie sau o fi doar din cauza experiențelor asemănătoare, ale altor femei, cliente ce-mi trec acum prin minte? Oricum ar fi, ascult melodia asta de când scriu acest articol și mă amuză puțin.
Lasă un răspuns