A trecut atât de mult timp de când am auzit povestea asta încât am crezut că n-am să o mai scriu. Nu mai țin minte când i-am avut ca clienți, dar țin minte că purtam mânecă scurtă și ea era blondă cu ochii verzi. În tot acest timp am mai avut o tonă de clienți și eu n-am reușit să-i dau o formă așa cum ar merita. Mă gândesc că dacă ați avea în minte rezultatul final, poate, doar poate veți reuși să înțelegeți sentimentul ce m-a încercat în cele 30-40 de minute care au zburat numai decât.
Țin minte că era o zi însorită și ca multe alte zile din acea perioadă, eram în Berceni, pe la IRA. Ajung în stația de taxi ticsită de mașini curate și oameni care se înghesuiau la umbră. Ultimul venit, primul servit. Neobișnuit, dar am luat ce mi s-a dat. Numele Iulia avea să-mi rămână mult timp în gânduri, mai ales în tot acest timp când m-am gândit la povestea ei și când am tot trecut prin fața blocului ei, de pe Calea Călărași.
Mașinile au pornit agitate de la semafor, iar eu am vrut să le fur startul, doar că Iulia a ținut să mă sune ca să-mi spună unde era. Era o comandă simplă și fiindcă făcusem o manevră necurată am ales să o las să sune. Vocea îi era groasă la telefon, dar în realitate pot să zic că era unică. Nici bine nu închidem apelul că ajung în fața lor. Ea vine pe partea mea stângă, deschide ușa și se ducea la cealaltă ușă unde într-un final se urcă.
Între timp îl văd pe acest bătrânel stacojit, dar îmbrăcat la un costum ce cândva a fost alb. Mă luau transpirațiile doar când mă uitam la el. Mai scad două grade la climă și îl aud cum bolborosește ceva despre cum am ajuns prea repede. Rupe țigara de la jumate și o introduce în pachet lângă ceilalți mohicani.
Diferența de vârsta dintre cei doi era enormă. Deci tată-fiică? Se rățoia la ea constant, dar spre final am observat că amândurora le plăcea jocul ăsta. Iulia îi tot repeta ce a zis doamna doctor, lui nu-i plăcea și spunea că nu o să facă așa. Din neant o întreabă de ce nu poartă colierul pe care i l-a dăruit. Deci nu ți-a plăcut ce ți-am luat! Iulia a inventat o minciună credibilă în timp ce își freca lobul urechii. Amantă?
Până ajungem la bancă discută tot felul de nimicuri, dar l-am deslușit. Deși era român și își cunoștea foarte bine țara și orașul București, era străin de aceste meleaguri. Venea aici doar cu treburi, în rest era plecat pe drumuri. Călătorea mult și era încăpățânat. Era prea mândru și nu prea făcea compromisuri.
Deși Iulia a încercat să-l convingă ca să meargă cu el în bancă, s-a rățoit din nou la ea că este în stare s-o facă singur. După ce închide ușa îmi povestește amuzantă (de parcă privirea mea ar fi întrebat-o ceva) că ultima dată și-a uitat cardul în bancă și absolut de fiecare dată se ia fără rost de angajații băncii că nu înțeleg ce vrea el.
Imediat cum am văzut că avea limbariță i-am adresat întrebarea de o mie de puncte: ce tip de relație aveți? Își întoarce privirea spre geam și îmi spune că n-am să înțeleg, pentru că nici ea nu știe sigur. Privirea parcă îi era fixată spre ceva sau cineva, dar în realitate se uita la trecut pentru a sumariza totul. Este singur, toată viața lui a fost. A muncit și e plin de bani, dar tot timpul a fost independent. A condus până anul trecut când a intrat cu mașina pe trotuar peste niște oameni și a trebuit să mă duc la poliție și să le explic de ce n-ar trebui să-i dea permisul înapoi. O lună nu a vorbit cu mine, dar și-a dat seama că nu are de ales, iar cel mai mult îl doare că este dependent de cineva.
Pe cât de mult a stat în bancă, tot atât de mult i-a luat să parcurgă cei 20-30 de metri până la mașină. I-am dus acasă la el și ea m-a rugat să o aștept ca să-l conducă până sus și pe urmă să o duc acasă. Deși a avut un ton autoritar care mi-a plăcut puțin, privirea ei mă întreba dacă se poate. I-am dat ușor din cap. Nu aflasem toată povestea și simțeam că ochii ăia verzi mai au lucruri de povestit. Și mare dreptate am avut.
De cum s-a întors îmi spune adresa unde să o las, însă privirea ei era din nou ațintită pe geamul care își schimba constat peisajul. Nu am reușit să-mi dau seama nici acum dacă toate ce au urmat făceau parte dintr-o conversație avută cu mine sau o destăinuire, o confesiune de mult așteptată.
Era o zi obișnuită ca oricare alta de la birou. Deși nu a trecut nici măcar un an, în aceste câteva luni ea a îmbătrânit mai mult decât el. A venit acolo cu alte treburi și nici măcar nu venise la ea, însă Iulia îl vede cum se uită fixat la ea. Purta același costum și vine la ea. Se așază neinvitat pe scaun și îi propune să lucreze pentru el. Speriată îl trimite la plimbare și pleacă din propriul birou, pentru că el nu voia să plece.
Altă zi, altă încercare, doar că de data asta prin șeful ei. Propunerea lui era să îi fie un fel de însoțitor câte două ore de două ori pe săptămână și fără să-i afecteze locul de muncă sau viața personală. Șeful ei îi făcea lobby moșneagului, asta și pentru că el știa mai multe despre el decât ea. L-a trimis la plimbare și pe el, cu ceva mai mult respect.
Între timp (iar asta ea a aflat multe luni mai târziu), moșneagul a angajat detectivi particulari ca să afle tot ce pot despre ea, ca să se asigure că nu se înșală în privința ei. După două săptămâni primește o scrisoare de la o firmă de avocatură unde era invitată la o discuție. Avocatul o asigură că propunerea moșneagului era complet legală și dacă accepta, la final (când el avea să moară), ea moștenea o parte din avere. Chiar și doar o parte, tot însemna mult.
Și chestia este că nu este prima astfel de propunere. Da, este o propunere mult mai mare și el a insistat ca nimeni altul. Am acceptat, pentru că mai cred și în semne, iar semnul de aici era că trebuie să fac asta. Nu știu drept cine mă vede: soția sau fiica pe care nu a avut-o niciodată, dar este clar că mă vede cu alți ochi. Da, îmi place încăpățânarea lui și lui îi place că nu-l ascult. Nu putem fugi toată viața de destin, nu crezi?
Lasă un răspuns