Era o zi ploioasă de primăvară. Nu azi, ploaia de azi nu se pune. Și ploaia asta m-a prins prin Titan. Chiar aș vrea să spun că legam cursă după cursă, însă adevărul este că nu știu de ce nu-mi mergea așa cum toate glumele despre taximetriști spun că pe timp de ploaie nouă ne merge mai ceva ca unei raze de lumină pe întuneric. În fine, cineva a vărsat o lacrimă (chiar sper că era Lacrima lui Ovidiu, alb, de 5 ani). Să nu vă entuziasmați prea tare că nici vinul ăsta nu mai este cea fost cândva, când eu încă nu aveam păr pe față. Ăla era vin românesc, ăsta e de prin țările calde.
O văd cum aleargă spre mine, prin ploaie. Un filtru ne mai trebuia și ajungeam la cinema. De la primul bună i-am simțit aura de mamă tânără și fericită. N-aș putea să o descriu mai mult de atât, oricât de mult mi-aș dori. Însă asta nu a oprit-o din a continua jocul adulților. Și ce bine se mai pricepea. Însă farmecul meu a pus-o la punct. Serios acum, cine ar fi putut să-mi reziste? Asta sau detaliul neînsemnat că era, totuși, mămică.
Salvat de clopoțelul ploii ce se auzea din ce în ce mai tare începem să vorbim de lună și-n stele, că sorele a renunțat la această luptă galactică. Ajungem să vorbim și despre taximetrie. Culmea, nu? Nu mă așteptam la asta, dar gesturile ei îmi amintea de cineva care recent a dispărut din viața mea fără urmă, ca un cutremur puternic. Noroc că discuția era ceva ca o confesiune și nu un examen că l-aș fi picat și în fața ei.
Pe la jumătatea cursei mă întreabă dacă vreau să o aștept câteva minute acolo unde mergem acum, că ia repede ceva și ne întoarcem înapoi. Acum realizez că în acel moment nu o vedeam pe ea, ci numai pe ea și am fost fără puteri, iar din instinct i-am spus fără să fiu protejat de armură, da.
Am văzut-o din ce în ce mai agitată. Se mișca tot mai mult, gesturi grăbite și era de parcă își pierduse rațiunea. Am înțeles repede că simte nevoia să vorbească ca să se calmeze. Cine eram eu să-i stau în cale? Începe să-mi vorbească din casă, dar nu era genul de discuție pe care o ai cu primul străin din bar știind că nu ai de ce să te simți prost că cineva apropiat îți știe secretul. Desigur, pe moment nu mi-am dat seama, ca în multe alte dăți din viața mea, mereu m-am prins mai târziu, ca laptele.
Culmea, la atâta timp distanță am înțeles, era genul de subiect cu care se mândrea. Soțul ei își luase liber de la muncă în acea zi. Normal că intrase de pe laptop să mai rezolve unele lucruri, chiar atunci când cineva trebuia să-l ia pe ăla mic de la grădiniță. Dar fix aici este frumusețea că în ea fierbea atâta entuziasm în aceste momente, iar soțul ei a înțeles și de asta tocmai în acea oră a intrat pe laptop să rezolve ceva urgent. A fost una din dorințele ei ascunse să-și revadă copilul cât mai repede după prima zi de grădiniță, dar ar fi stat acasă dacă el voia să se ducă în locul ei.
Nu mi-a mai fost dat niciodată să văd atât de aproape o femeie care se schimbă atât de mult. Din femeia jucăușă, după care serioasă, inteligentă și calculată a devenit precum copilul din brațele ei. Este genul de spectacol pe care poți doar să-l admiri. Avea tot ceea ce o familie își poate dori.
Ce altceva mai poți să ceri de la viață? Tocmai când scriu asta îmi aduc aminte de discuția unei prietene despre cum ar fi să ne întoarcem la 20 de ani cu mintea de azi. Am câteva regrete din perioada aia. Genul de detalii care îți schimbă viața în una asemănătoare despre care astrologii vorbesc. Dar ne trezim la realitate și, ăștia ca mine se mândresc că în curând astrele vor crea o nouă casă, poate a regretului?
De data asta intru în complex să o las la scară. Oricât de mult mi-aș dori să o revăd alergând prin ploaie îmi dau seama că nu ceea ce vreau eu vine pe primul loc, cel puțin nu azi. Ajung în fața blocului și îl vedem pe soțul ei ocupat cum îi aștepta pe balcon. Deși toată povestea lor îmi este așternută în față, tot aș fi dispus să dau un regat pentru a citi cele de mai sus prin stilul marelui Gabriel García Márquez.
Lasă un răspuns