Aceasta este una dintre acele povești pe care nu o întâlnești în fiecare zi, nici măcar dacă faci curse prin tot orașul, ascultând poveștile oamenilor de dimineața până seara. Uneori, realitatea bate orice film, iar ce mi-a povestit această clientă m-a făcut să mă uit de două ori la volan ca să mă asigur că, da, sunt încă într-un taxi și nu într-un platou de filmare.
M-am trezit că o iau din Berceni într-o dimineață. Destinația? Aeroportul Otopeni. Totul ar fi trebuit să fie simplu: ridici clientul, îl duci la aeroport, drum liber și gata. Dar nimic nu e așa de simplu, mai ales când clienta se dovedește a fi o persoană cu o poveste de viață demnă de telenovele.
Mă uitam când la drum, când în oglinda retrovizoare, iar clienta mea stătea pe bancheta din spate, cu un aer ușor copleșit, dar și ușor ironic, de parcă povestea pe care urma să mi-o spună i se părea atât de absurdă, încât parcă nu mai era nici a ei.
Înainte să înceapă povestea, mi-a mărturisit că nici nu se gândea că va ajunge să petreacă noaptea în București. Prietenul ei îi sărise în ajutor și, după câteva apeluri rapide, îi găsise un loc unde să stea, la o bătrânică singură și dornică de companie, la un colț de oraș. Tot drumul până la aeroport, clienta mea părea că se agață de orice glumă, făcând haz de necaz, dar când era liniște, chipul i se întuneca și privea pe geam, cu o privire melancolică, pierdută în propriile amintiri.
Simțeam că avea ceva de spus și, după câteva schimburi de politețuri, începuse. Era într-o relație de opt ani. Nu opt zile, nu opt luni – opt ani întregi, cu vise, planuri și speranțe. Îmi descria cum construiseră, încet și cu migală, o relație solidă, cum începuseră să viseze la o casă împreună și, mai presus de toate, la un copil. În ultimul an, încercaseră cu ardoare să aibă un copil, dar fără rezultat. „Știi cum e… când îți dorești ceva atât de mult și nu se întâmplă, parcă devine o povară”, îmi spusese ea, cu o voce abia auzită. Privirea îi era pierdută pe geam, de parcă ar fi revăzut acele momente de frustrare, de speranță năruită, iar eu o ascultam, încercând să înțeleg prin ce trecuse.
„Așa că am mers la doctor,” continuă ea, „în căutarea unui răspuns.” Vocea i se schimbase, avea un tremur de amărăciune, un amestec de resemnare și tristețe. Îmi povestea cum își făcuseră analize, sperând să afle ce ar putea face pentru a avea acel copil pe care și-l doreau atât de mult. În timp ce-mi povestea asta, am observat că frământa o eșarfă colorată între degete, de parcă încerca să-și strângă toate amintirile într-un nod de țesătură.
Dar abia când mi-a spus de trădare, am simțit că povestea se schimbă. O prinsese că o înșela, dar nu era vorba de o infidelitate obișnuită. Îl surprinsese cu propria ei verișoară. A rostit cuvântul „verișoară” cu o voce ușor tăiată, ca și cum nu-i venea să creadă că o asemenea trădare fusese posibilă. În acel moment, tot aerul glumeț dispăruse. Privirea ei s-a întunecat, iar ochii i se umeziseră puțin. „Știi, nu e vorba doar de infidelitate. E altceva… e ca și cum ai fi trădat de propria familie,” a spus ea, lăsând tăcerea să-și facă loc între noi. Avea dreptate. Uneori, trădarea venită din partea unui om atât de apropiat doare altfel, te marchează într-un mod mult mai profund.
Îmi povestea cum, la scurt timp după ce îi descoperise, și-a făcut bagajele și a plecat. Îmi spunea că nici nu apucase să se dezmeticească bine, că verișoara își și luase locul în casa pe care o împărțiseră împreună atâta timp. M-a surprins cât de calmă era când mi-a spus asta, dar am înțeles că era un calm resemnat, ca o mască sub care ascundea o mare de dezamăgire. Părea că, privind pe geam în timp ce-mi povestea, retrăia acel moment ca pe un vis urât din care, oricât ar fi încercat, nu se putea trezi.
Și, de parcă povestea n-ar fi fost suficient de complicată, la câteva zile după ce plecase, aflase că fostul și verișoara urmau să aibă un copil. Mă uitam la ea în oglindă, iar chipul i se schimonosea într-o grimasă între râs și plâns. „Ca un scenariu de film prost, nu-i așa?” mi-a spus. Și chiar așa părea. Să afli, după o relație de opt ani, că fostul partener e cu verișoara ta și, pe deasupra, mai urmează și un copil? Cuvintele mele păreau să fie insuficiente, așa că doar am dat din cap, încercând să-i arăt că o înțeleg. Aparent, cei doi concubini se vedeau pe ascuns de aproape doi ani, iar el nu a avut nici o jenă să meargă împreună cu mine la doctor în aflarea unui răspuns simplu, dar care, din ce am crezut atunci, ne măcina pe amândoi. „Ce prostuță am fost…”.
Dar povestea avea un final și mai ironic. Peste câteva zile, i-au sosit și rezultatele analizelor. Când mi-a spus asta, ochii îi străluceau ușor, ca și cum ar fi așteptat să vadă și reacția mea. Și ce aflaseră? Ei bine, rezultatele arătau că fostul partener nu putea avea copii. Era steril, iar copilul pe care verișoara îl aștepta nu era al lui. A lăsat vorbele să atârne în aer, ca un nor de surpriză amară. Eu am izbucnit într-un râs amar, nu pentru că situația ar fi fost amuzantă, ci pentru ironia atât de cruntă a sorții.
„Viața asta e tare ciudată, nu-i așa?” mi-a spus ea, oftând adânc, și am simțit că întrebarea ei nu era pentru mine, ci pentru ea însăși.
Lasă un răspuns