Ne aflăm în luna iunie a anului 2018. Protestele continuă fără întrerupere de 1 an de zile și nu pare că se va opri prea curând. Poate că dacă lumea ar fi ieșit la vot, nu ne-am mai fi aflat acum în poziția asta. Peste tot aud discuții și văd cum oamenii ies, după muncă, în piață, la proteste. Unii în costum și pantofi, alții cu tricouri inscripționate cu numele firmelor unde lucrează. Toți își dau întâlnire în piață, prieteni buni sau familii cu copii. Poate că ar fi preferat să stea acasă și să facă ceva distractiv, dar ei ies în stradă, după o zi întreagă de muncă; ce oameni „paraleli”.
Mi-am propus ca majoritatea confesiunilor să fie pozitive sau lucruri din care cineva, poate învăța ceva nou, dar sunt nevoit să scriu și despre situația în care se află țara noastră, România noastră pentru care mulți oameni, mult prea mulți oameni au murit ca noi să avem aceste libertăți de care beneficiem acum și pe care o să le pierdem în curând pentru că se pare că nu avem nevoie de ele din moment ce nu luptăm ca să le păstrăm.
Aud în mașină foarte multe discuții pe acestă temă și am ajuns să observ cum protestele și îngrijorarea privind democrația țării noastre, le ocupă oamenilor din ce în ce mai mult timp, timp care putea fi direcționat în alt scop.
Așa se face că am ajuns să socializez cu doamna Popescu, efectele negative pe care a ajuns să le aibă, în ultima perioadă, după ce a participat din toamnă și până în primăvară, la fiecare miting.
Doamna Popescu, o femeie ieșită la pensie de câțiva ani și care s-a săturat să vadă cum anumiți politicieni distrug viitorul tinerilor și șansa de a avea un stat democratic și o justiție independentă; tineri care nici măcar nu conștientizează ce se întâmplă acum și cum vor fi afectați în următorii ani.
Așa că doamna Popescu a participat la toate mitingurile și încetul cu încetul, alți vecini i s-au alăturat. Aveau ședință săptămânală cu 2 zile înaintea fiecărei zilei de protest pentru a stabili exact cine vine, când se întâlnesc ca să plece în grup și cine aduce scăunele pentru că la bătrânețe, viața este puțin mai dificilă.
La început nu i-a fost deloc ușor, aproape că se gândea chiar să renunțe, dar gândul la copiii ei care erau plecați prin alte țări ca să muncească, a motivat-o să continue. Le-a văzut pe toate în acele luni grele, lungi și reci. De la instigatori, la oameni cu povești care mai de care emoționale. Copii de 20 de ani care au auzit de la profesorii lor că țara se va întoarce la comunism dacă acești politicieni vor continua cu aceste modificări de legi; și au decis să iasă la proteste, doar că au sfârșit în a fi bătuți de jandarmi sau amendați pentru deranjarea ordinii publice. Pe acei copii care nu erau prea bătuți pentru a reveni la proteste, doamna Popescu i-a revăzut și în săptămânile următoare, chiar dacă ei vor munci 2-3 luni pentru a-și plăti amenzile. Știți și voi că se mai întâmplă o dată la 1 milion de ani ca cel puțin 2-3 generații de absolvenți de facultate cu media de 9-10 să fie nevoiți să lucreze în super-market pe salariu minim pe economie pentru că nu existe programe de angajare pentru tinerii absolvenți de facultate.
Cam asta am socializat în cele 15 minute cât a durat cursa. Fără să bage de seamă că am ajuns la destinație, doamna Popescu prinde curaj înainte de a petrece următoarele ore pe holuri. Își ia bastonul care îi era indispensabil și cu greu se dă jos din mașină. Nea Costică, paznicul de la poarta spitalului, când o vede pe doamna Popescu, vine în fugă și îi deschide ușa.
Nu regretă nici o clipă că își dă aproape toată pensia pe medicamente și tratamente prin spitale pentru că s-a îmbolnăvit după ce a protestat atâtea luni în Piața Victoriei din București. Nu regretă pentru că a făcut ce a crezut că este corect și normal, a luptat pentru democrație și o va face în continuare.
Singurul regret pe care îl am din povestea ei, este că nu dorește să-și anunțe copiii că este bolnavă pentru că ei se vor întoarce imediat în țară să aibă grijă de ea și nu-și dorește așa ceva. Își dorește enorm de mult ca toți copiii și nepoții ei să fie mai aproape de ea, dar nu în vizită, nu pe rând și nici un caz nu doar pentru că este bolnavă. Își dorește să-i vadă pe toți, în țara lor, în România. Doamna Popescu este genul de mamă care nu arată nici un semn că ar fi slabă.
Înainte de a închide ușa, doamna Popescu se întoarce către mine și cu un zâmbet pe care aș putea să-l descriu în o mie de cuvinte, la pachet cu o siguranță indestructibilă în voce, îmi spune: Luptă pentru libertatea pe care o ai acum. Ne vedem în piață!
Lasă un răspuns