Acest articol spune povestea doamnei Alina, o mamă care s-a născut la Timișoara, iar de 20 de ani locuiește la Strasbourg, însă de 11 ani nu mai lucrează, ci s-a dedicat „eliberării” copilului ei vitreg. De 11 ani se judecă prin tribunalele din România și Strasbourg, având un scop și obiectiv pe care nici măcar tatăl copilului nu le-a putut duce, iar la final, pe lângă premiul mult râvnit, a mai schimbat și o lege din România, prin Ordonanță de urgență.
Povestea doamnei Alina a început de mult, cam de când s-a mutat la Strasbourg și s-a măritat cu un bărbat care mai fusese căsătorit și care avea un copil. Soțul doamnei Alina plătește pensie alimentară lună de lună fostei soții, pentru îngrijirea copilului lor, dar femeia respectivă nu-l lăsa să-l vadă.
Actuala soție, doamna Alina nu se simțea deloc confortabilă cu ideea asta, pentru că este dreptul soțului ei să-și vadă copilul. Nu este normal ca un copil să crească fără tată.
Undeva pe la mijlocul acestor 20 de ani, doamna Alina a născut un băiat, cu actualul soț, deci acești doi copii sunt frați vitregi, chiar dacă nu s-au întâlnit niciodată. După câțiva ani și după multe convingeri, soțul doamnei Alina a deschis un proces în România, la Timișoara (acolo locuind fosta soție cu copilul), pe motiv că nu este lăsat să-și vadă copilul. A pierdut pe repede înainte. Doamna Alina mi-a mărturisit că impresia ei a fost că nu s-a dorit să i se dea dreptate pentru că ar fi creat un precedent acolo (aflăm mai târziu de ce), dar asta rămâne doar impresia lor.
A mai trecut nu foarte mult timp și au deschis un proces acolo, la Strasbourg. L-au câștigat imediat. Au venit cu decizia de la Instanța din Strasbourg, la Timișoara, dar aici au fost refuzați pe motiv că nu sunt obligați să recunoască decizia lor, chiar dacă decizia a fost dată de o Instanță din Uniunea Europeană, iar noi facem parte din UE.
Nici măcar motivul refuzului nu l-au trimis înapoi Instanței de la Strasbourg. Au fost nevoiți ca ei să vină în persoană la Timișoara, să ia răspunsul și să-l ducă la Strasbourg. În acești 11 ani de când nu mai lucrează, doamna Alina s-a apucat să studieze dreptul, iar de câțiva ani chiar s-a înscris la o facultate, iar statul îi dă un fel de salariu, pentru că are o vârstă și cu toate astea s-a înscris la o facultate (nu cred că avem așa ceva în România).
Profesorii și colegii de la facultate o ajută și o susțin în demersul ei, dar i-au mărturisit că niciodată nu au auzit de așa ceva, ca o Instanță să nu trimită răspunsul înapoi, ci să-i pună pe cei care au intentat procesul, să ducă răspunsul înapoi, pe motiv că nu este de competența lor. O bătaie de joc.
Pentru că și noi suntem membri UE, face puțin logic că nu avea cum să aprobe decizia Instanței de la Strasbourg peste cea din România, dar aici au venit cu ideea care a schimbat tot jocul. Doamne Alina s-a dus la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) și prin copilul ei încă minor (ea fiind tutorele legal al copilului), a dat-o în judecată pe fosta soție a soțului ei, pentru lipsire de libertate – îl lipsește de libertate pe fratele vitreg al copilului ei, nu-i lasă să se întâlnească.
Când am zis mai sus că ar fi creat un precedent – despre asta este vorba. La acea vreme nu și-a dat seama, dar acum, tot umblând pe la Instanța de la Timișoara și aflând lucruri nu prea plăcute, a ajuns la concluzia că acest precedent ar fi afectat mai multe familii/cazuri „importante”, iar impresia ei a fost că s-a dorit ignorarea problemei.
La CEDO au câștigat imediat, pe repede înainte, așa cum au pierdut cu mulți ani în urmă, în România. CEDO ar fi trimis o scrisoare în România care detaliază tot cazul, dar Instanța de la Timișoara tot nu putea să pună în aplicare decizia, din cauza legilor învechite și a fost dată o Ordonanță de urgență, care a schimbat structura sistemului.
Cu această victorie în mână, cei doi soți au cerut și custodia copilului, pe motiv că nu este în siguranță cu mama ei, din moment ce l-a lipsit atâția ani de libertate. Acum, femeia respectivă riscă să facă și închisoare, pentru lipsire de libertate.
Eu am întâlnit-o pe doamna Alina într-o dimineață înnorată și era tare zăpăcită, pentru că era trimisă de la o instituție la alta, pentru că avea nevoie de o ștampilă pe un document (ceva de genul ștampilă notarială care iese în relief pe hârtie). Când au comunicat prin telefon, a cerut instituției să i-o trimită prin poștă sau pe mail la una din instituțiile de la Strasbourg și să o ridice de aici, dar nu au vrut să audă de așa ceva. Au refuzat chiar și atunci când doamna Alina le-a cerut să i-o ofere mamei sale, este mult mai ușor să vii de la Timișoara la București, decât de la Strasbourg la București, dar nici asta nu au acceptat.
Acum doamna Alina umbla din instituție în instituție, pentru că aparent nu este de competența niciuneia să-i dea ce are nevoie, în timp ce umbla printr-un București pe care nu l-a mai vizitat de mulți ani.
Dar ce a realizat femeie asta, împreună cu susținerea soțului ei, a copilului lor și chiar a copilului de la Timișoara cu care au comunicat prin vecini, pe ascuns; cu ajutorul profesorilor de la Facultatea de Drept de la Strasbourg, dar și a studenților de acolo; au schimbat o lege strâmbă din România și au reunit o familie sau cel puțin se află în proces, dacă instituțiile de la noi se hotărăsc cine trebuie să pună ștampila aia.
Lasă un răspuns