Poveștile frumoase pornesc de la un vis sau o dorință arzătoare, iar Andreea cu farmecul ei discret mi le-a adus pe amandouă.O fată tânără care la prima vedere ai putea spune despre ea că visează cu ochii deschiși și sper să o facă așa pentru că lumea este mai tristă când ea închide ochii.
Toți am avut vise și dorințe când am fost mici, să devenim polițiști, pompieri, doctori sau avocați, slujbele clasice de altfel, dar Andreea și-a dorit să lucreze într-un magazin veterinar pentru că iubea foarte mult animalele, mai ales pisicile și în acest mod putea să fie mereu aproape de ele. Mulți oameni spun că ai nevoie de multă răbdare ca să lucrezi într-un magazin veterinar, dar eu cred că atunci când faci ceea ce îți place și cel mai important, ceea ce ți-ai dorit de când ai fost mic, nu mai contează că slujba în sine este mai dificilă.
Eu am întâlnit-o pe Andreea într-o zi de sâmbătă, la o comandă. Când am ajuns, ea era deja afară și aveam impresia că avea emoții foarte mari, dar nu înțelegeam de ce. S-a urcat în față (lucru care m-a surprins enorm de mult) și cu geanta în brațe, își pune centura de siguranță și îmi spune unde dorește să ajungă. Imediat ce am plecat, la mai puțin de 100 de metri, am trecut peste un bumper – limitatoare de reducere a vitezei și imediat aud un mieunat și nu înțelegeam de unde vine. Dau muzica mai încet și merg cu capul mai spre geam ca să fiu mai atent. Fix înainte să ieșim într-o stradă mai principală, alt bumper, același mieunat doar că acum eram sigur că era din mașină. Mă uit pe sub scaun, pe la picioare, pe bancheta din spate, dar nimic. După câteva minute, la semafor, iar mieunat. Eram sigur că vine dinspre Andreea și îi zic: vezi că îți sună telefonul, gândindu-mă că are setat ca ton pentru mesaj, un mieunat. Era roșie toată la față, se întoarce și-mi spune că nu este de la telefon și în acel moment, deschide geanta mai larg și un ghemotoc cât palma de mare scoate capul.
Nici nu știam ce să-i mai spun, Andreea era roșie precum semaforul și cu capul în geantă, mângâind ghemotocul.
– Ști că în mod normal, dacă ai animal, trebuie să specifici atunci când faci comandă.
– Știu, din acest motiv am încercat să-l ascund pentru că nu prea merg cu taxiul fiindcă am mașină și conduc mereu, dar acum trebuia să am grijă și de pisoi. Stai puțin, ai zis: în mod normal?
Eu nu obișnuiesc să iau în mașină clienți care au animale, din diverse motive: cel mai important este că animalul se poate emoționa și să urineze, în acest caz, nu-mi plătește clientul spălarea tapițeriei la spălătorie sau timpul pe care îl pierd pe acolo; alt motiv mai este părul și mirosul, sunt enorm de multe persoane alergice și nu mi se pare în regulă să oblig următorul client să suporte aceste mici detalii.
În acest caz m-am gândit că aveam opțiunea să o las pe jos să-și caute altă mașină sau să continui cursa, dar luând în calcul că era sâmbătă pe la prânz, mi-a mai spus când s-a urcat că făcea comandă de cam 20 de minute și noi mai aveam până la destinație mai puțin de 10 minute, ghemotocul era în geanta de pe picioarele Andreei, deci nu-mi murdărea scaunul, i-am spus să-l bage pe ghemotoc la loc în geantă și după câteva claxoane, am plecat de pe loc, împreună și da, cu tot cu ghemotoc.
Pe drum îmi povestește cum pisicile sunt precum Sfântul Graal pentru ea, numai că Andreea chiar îl deține și cum visul ei de când era mică s-a transformat în realitate. De când lucrează în acest cabinet veterinar, găsește câte o pisică la câteva luni, pe multe dintre ele le-a găsit cui să le doneze, dar mai sunt câteva pe care nu le-a dat nimănui și le-a dus acasă la ea, în provincie, unde stau părinții și bunicii ei și cu greu reușește să nu depășească numărul de pisici cu cel al oamenilor din acea casă, cu greu se abține, dacă ar mai duce și acest ghemotoc, oamenii ar fi în dezavantaj.
Așa se face că ajungem la situația de față în care se afla Andreea. Găsise în acea dimineață pe lângă blocul în care locuia cu chirie, acest mic exemplar de pisică pe care l-a luat în casă, lângă celelalte 2 pisici. Știa foarte bine că trebuia să o îngrijească puțin, doar o luase de pe stradă. Nu că ar fi prima dată, poate doar în acea săptămână, când îi roagă pe cei care dețin cabinetul veterinar să o lase să se ducă acolo, în afara programului pentru că ei aveau program doar de Luni până Vineri, să aibă grijă de ghemotoc, să-i facă toate testele că pe urmă să încerce măcar să-i găsească pe altcineva care să aibă grijă de pisoi.
Înainte să ajungem la cabinet, Andreea scoate ceva din geantă și se apucă să noteze. Nu a durat mult și apoi scoate banii să-mi plătească cursa. Pe lângă un bacșiș frumușel pe care mi l-a lăsat, îmi mai lasă și o carte de vizită de la cabinet că poate o să am nevoie, în condițiile în care știu foarte bine că i-am spus că eu nu am animale acasă, iar ea mi-a răspuns: păcat.
Îmi mai mulțumește încă o dată, pe lângă cele câteva zeci de mulțumiri că am acceptat să o duc și într-o grabă greu de descris, fuge către cabinet. Întorc mașina și plec ușor, la primul semafor decid să mă uit pe cartea de vizită și observ că era ceva scris cu pixul, un număr de telefon.
Lasă un răspuns