Noiembrie, așa a început totul. Exact așa cum ne cântă și Arilena Ara în hitul ei – Nentori, despre prima dragoste pierdută, doar că în cazul meu am fost afectat altfel, dar sunt nevoit să fac și următoarea introducere pentru a înțelege mai bine.
A fost o perioadă în activitatea mea când rămâneam liber, în fiecare zi de vineri, la aceeași oră, în același loc și pentru că mă îndreptam de fiecare dată în aceeași direcție, am început să-mi formez ca și clientă pe o frumoasă blondă cu care îmi făcea plăcere să merg.
Erau ultimile zile din noiembrie când am întâlnit-o prima oară. Erau temperaturi foarte mari pentru acea perioada și mai ales pentru ora 9 dimineața și cu toate astea, mereu o găseam afară, așteptând ca eu să trec și să-mi facă cu mâna. Mereu mergeam în locuri banale, fără nici un rost din punctul meu de vedere, ca de exemplu un mega din cel mai îndepărtat cartier sau o benzinărie la fel de îndepărtată. Niciodată nu mergeam în aceleași locuri, dar nu era treaba mea, eu preferam să am mai puțini clienți, dar curse cât mai lungi decât mulți clienți și curse scurte.
– Bună! Ce mai zici? Astea erau primele ei vorbe când se urca în mașină, de fiecare dată. Nu-mi venea să cred cât de dezinvoltă este, aproape că reușea să mă impresioneze.
Lunile treceau, frunzele copacilor deja nu mai existau, doar Delia era prezentă în fiecare zi de vineri. În ultima vreme făcea comandă prin aplicație și nu am înțeles cum era posibil, dar eu de fiecare dată luam comanda, un mister încă nedeslușit.
Mereu mergeam în locurile ciudate pe care nu le înțelegeam, dar mă bucuram de o cafea caldă din partea ei, la una din multele opriri pe care le făceam. Până într-o zi când la una dintre opriri observ cum cineva vine cu un televizor plat și foarte mare către mașină. Îl așezăm bine pe bancheta din spate, îi mulțumește bărbatului care i-a adus televizorul la mașină, îi lasă un bacșis frumușel și se urcă pe locul din față așa cum numai ea știa să o facă. Binențeles că acel om a stat să urmărească spectacolul și ea s-a bucurat de audiență. Nu era nevoie să o spună, zâmbetul ei îmi era suficient, însă nu înțelegeam de ce se uita insistent la mine, de parcă aștepta vreo confirmare sau vreun compliment.
Ajunși într-un final acasă la ea, mă întreabă fără vreo urmă de ezitare când am de gând să mă ofer să o ajut cu televizorul până sus. Uitasem complet de acel monstru de televizor și cum nu puteam să-i spun nu în asemenea condiții, mă apuc să dezechipez mașina de stații, aparat, antenă și restul lucrurilor și îi duc televizorul sus.
Când am ajuns sus, eram hipnotizat de luxul pe care îl avea în casă și cum toate se potriveau la perfecție, mai puțin un covor. Covorul persan mi-a atras atenția cel mai mult și cum firele erau toate de aceeași lungime, parcă erau aranjate fiecare în parte.
– Poți să-l lași unde vrei tu, vine oricum cineva mâine să-l moneteze.
Îl așez undeva ca să nu deranjeze prea mult și cum mă pregătesc să plec, îi aud tocurile cum se apropie din bucătărie și o văd în toată splendoarea ei. Un costum de noapte, dintr-o mătase ce striga la mine a disperare și cu două pahare de vin, dar fără vreo sticlă de vin și cu toate astea eu mă gândeam cum era posibil să se fi schimbat atât de repede cât eu am așezat televizorul. O fi făcut armata? Sau l-a avut în tot acest timp pe sub rochia tip cămașă. Mi se ridicau niște întrebări care nu aveau ce căuta acolo.
Poate că cel mai prost moment din lume să-ți sune telefonul era fix acela, dar în cele din urmă s-a dovedit că nu a fost chiar așa. Aparent, trebuia să predau mașina, deci nu eram chiar cel mai fericit bărbat de pe planetă, deși cu 1 minut în urmă, eram!
În pragul ușii îmi spune că mai pe seară să mă întorc de unde plec acum. O invitație cum nu se putea mai frumoasă, ca și costumul de mătase, de un roșu mai aprins ca sângele care-mi curgea prin ochi.
Seara mă prezint la datorie, deși eram sceptic în privința a ceea ce ar fi putut urma. Începusem să mă gândesc că nici măcar nu mai era acasă, dar aleg să bat la ușă și aud tocurile cum mă strigă. Mai trec câteva secunde și nimic, parcă totul fusese o iluzie, după care aud închuietorile și observ ușa cum se deschide. Acel dar din partea lui Dumnezeu, își pierduse tocurile, cămașa de noapte și pe deasupra, nici urmă de pahare.
Câteva ore mai târziu, simțind nevoie de hidratare se duce după o sticlă de vin și îmi spune să pun niște muzică. Problema era că nu găseam nici un fel de radio, laptop sau altceva, dar avea pick up player, era incredibil. Găsesc mai multe discuri, aleg unul care mă îmi trezea amintiri plăcute, îl șterg cu un servețel care era pus acolo special și îi dau drumul. Tom Jones mi s-a părut o alegere perfectă. Nici bine nu începe melodia că se vede un cap puțin derutat cum își face apariția după perete și pe urmă începe să râdă.
Seara a mai continuat până dimineață, lucrurile decente au încetat să mai existe însă pofta nebună pentru încă o sticlă de vin, nu. O întreb dacă are Offley, dar răspunsul ei m-a lămurit:
– Ce este Offley? Mă întreabă Delia mirată, însă explicația mea nu ajută prea mult. M-a mirat extrem de mult să descopăr cu o femeie rafinată ca ea nu a auzit de Offley.
Nopți ca aceea au mai continuat, săptămânile au trecut până când inevitabilul s-a produs. O zi de vineri în care de obicei mergeam în cursă (cu mașina) nu a mai existat pentru că mă îndreptam spre garaj unde aveam programată revizia la mașină. În timp ce eram la garaj, primesc un apel pe telefonul de serviciu, era un coleg:
– Bogdane, vezi că este o tipă Delia, care face comandă pe aplicație și cere să vii doar tu. Așa clientelă fidelă, să tot ai.
– Mersi, dar sunt cu mașina la garaj și nu am cum să o iau.
– Ok! Eu doar te-am anunțat.
Nici măcar 5 minute nu au trecut și primesc alt apel pe telefonul de serviciu, era de la dispecerat.
– Colegule, te-am tot căutat pe stație, dar n-ai răspuns. Este o femeie pe nume Delia care te solicită pe Bld. Unirii și a cerut și numărul tău personal de telefon.
– Da colega, mulțumesc pentru grijă, dar sunt la service cu mașina și nu am cum. Să nu îi dați numărul meu. Trimiteți-i altă mașină.
Săptămâna ce a urmat, am trecut prin locul în care obișnuiam să o iau pe Delia, dar când am trecut pe acolo, o văd cum în timp ce se urca pe bancheta din spate a altui taxi, se uită spre mine, dar privirea ne este repede întreruptă de o vibrație care mă ia prin surprindere. Mă uit la telefon și citesc notificarea. Tinder: Felicitări! aveți o nouă compatibilitate!
Aproape că și uitasem de tinder. Și-a făcut treaba pe timpul verii, mă gândeam eu în timp ce mă uitam la notificare. Bag telefonul în buzunar și caut o stație de taxi unde să mă opresc. După câteva minute, altă notificare, aceeași aplicație, însă alt mesaj: Aveți un mesaj nou de la Raluca. Este a doua fată prin această aplicație care îmi trimite prima mesaj. Sunt impresionat, dar nu acum. Șterg notificările și îl bag la loc în buzunar. Câteva secunde mai târziu altă notificare. Tupeistă fată, trebuie să recunosc.
Decid să citesc notificarea de pe ceas și nu-mi venea să cred. De data asta, notificarea era de la facebook: Astăzi este ziua Ralucăi, trimite-i un mesaj!
Știam foarte bine cine era sărbătorita. Era luna februarie, era acea Raluca care avea ziua de naștere cu câteva zile înaintea mea. Nu ai cum să uiți așa ceva. Scot telefonul și îi scriu pe wall o urare.
Dacă tot eram cu telefonul în mână, decid să îi răspund și fetei de pe tinder. Deschid aplicație, dau la mesaje și nu-mi venea să cred pentru ce m-am deranjat: Bună! Ce faci?
Banal!!!
Încetasem de ceva vreme să mai acord prea multă atenție fetelor de acest gen, așa că înainte să primească timp din timpul meu, o supun la un test ca să fiu sigur că merită deranjul. Luând în considerare ultimile 10 minute, îmi venea o singură întrebare în minte:
– Offley? După care blochez telefonul și încercam să iau și eu o comandă, că doar eram la muncă ce mama naibii.
Reușesc să iau o comandă. O blondă drăguță care a mers foarte aproape, însă a plătit bine.
După câteva minute, alte notificări, era incredibil! Ce se mai întâmplase? Și în timp ce eram la semafor, citesc:
Tinder: Raluca ți-a trimis un mesaj.
Facebook: Raluca a comentat la postul tău.
În acea clipă îmi amintesc de Raluca și ce a însemnat ea pentru minte. Cum făcea un simplu: Bună! să fie cel mai frumos lucru pe care îl auzeam într-o zi, cum m-a învățat ce înseamnă să ai fluturi în stomac și cum mi-a învățat corpul să creeze acele punctulețe mici și albe de pe față, cam în aceeași perioadă în care mi-am luat și buletinul. Chiar dacă după ce am terminat școala generală am mers pe drumuri diferite, a rămas în gândurile mele și v-a rămâne mult timp acolo.
Claxoanele șoferilor din spatele meu m-au trezit la realitate. Mai erau și ceva semne pe care le gesticulau către mine, dar nu doresc să le descriu, așa că sar peste partea asta. Plec în grabă de la semafor, moment în care observ că se face culoarea galbenă iar restul, rămân în spate. Opresc în prima parcare să citesc mesajele.
Va urma…
Lasă un răspuns