În fiecare zi întâlnesc în taxi clienți care sunt bine-dispuși sau care nu sunt bine-dispuși, cu povești frumoase sau amuzante. Partea mai puțin plăcută, este când iau clienți care vor să-i duc la spital pentru că au cancer de colon de gradul 4 și trebuie să facă tratament regulat.
Așa începe experiența, puțin tristă, trăită cu Domnul Popescu, pe care l-am luat la comandă în mijlocul săptămânii dintr-un cartier modest unde toate blocurile sunt vechi și neîngrijite; o săptămână care se afla în plină toamnă. Îmi aduc și acum aminte cum mă grăbeam pentru că întârziasem cu 1 minut la adresă iar frunzele cântau în urma mea în timp ce treceam cu viteză fiindcă între acele blocuri, nu venea nimeni să măture frunzele de toamnă care te trimiteau într-o altă epocă, cel puțin nu până la primăvară când se făcea curățenie generală.
Ajuns la adresă, constat că domnul Popescu mai avea nevoie de 1-2 minute pentru a se urca în mașină și nu era din cauza peisajului care îi putea fura privirile și celui mai dur critic, avea nevoie de mai mult timp pentru că viața de pensionar nu este așa cum ne-am imaginat-o până acum sau cum o facem în continuare, nu; Domnul Popescu avea nevoie de mai mult timp pentru că la bătrânețe, este dificil să te deplasezi, dacă nu ai pe cineva lângă tine care să te ajute. În filme, viața de pensionar este plăcută și liniștită, mai ales dacă te uiți la filmele cu Robert De Niro care ajunge în Las Vegas și petrece ca la 20 de ani.
Pe un alt continent, în altă țară, unde toamna în capitală frunzele nu se mătură, viată de pensionar este grea, dificilă și amărâtă și ca să fie și mai greu de suportat, doctorii din spitale decid să te facă cobaiul lor pentru a experimenta diverse medicamente, ca să vadă care funcționează mai bine. Așa a descoperit domnul Popescu că suferă de cancer de colon de gradul 4 pentru că doctorița care „l-a tratat”, nu a avut curajul să-i spună pacientului care urma să trăiască cu boala asta, că suferă de cancer și timp de 6 luni, doctorița l-a îndopat cu medicamente care nu l-au ajutat cu nimic pe Domnul Popescu. Când a văzut ca are parte de efecte secundare deloc plăcute de la medicamente și nu mai avea cum să-i ascundă, a decis să-i spună diagnosticul real.
La 60 și ceva de ani, având cancer de colon de gradul 4 care dacă era tratat corect de la început, poate că nu s-ar fi ajuns aici; plimbat prin ministerul sănătății mai mult decât minstrul, vorbindu-i „de sus” și trântindu-i refuzuri de către toți cei care l-ar fi putut ajuta să plece la tratament în străinătate în loc să-l țină aici și să se chinuie, Domnul Popescu încă este optimist și se roagă să mai trăiască suficient, cât să-și crească nepotul care încă nu s-a născut.
Plimbat prin spitale și „dând mâna” cu mai mulți doctori decât a crezut vreodată că o să dea, după 4 ani în care s-a luptat cu boala încontinuu, Domnul Popescu privește pe geam și în timp ce o lacrimă pe care s-a străduit atât de mult să o țină pe loc, își face apariția și cu vocea care îi tremura, îmi spune:
– Nu asta este viața de pensionar pe care mi-am imaginat-o.
Lasă un răspuns