Cafea cu voie bună

Această poveste este un pic cam veche și include detalii personale, așa că vă anunț de pe acum că finalul nu îl veți afla dar sunt sigur că îl veți ghicii 🙂
Totul începe cu mine, actorul principal. Mă aflam în Drumul Taberei pe la ora prânzului, afară ploua cu găleata și cheful meu de muncă era sub zero. Așa că mă hotărâsem să plec acasă. Cu stațiile oprite, ușile de la mașină blocate (ca să nu am parte de clienți neașteptați pe la semafoare) și cu muzica tare, mă îndreptam către casă, când la un semafor, o femeie îmi făcea cu mâna încontinuu. Nu știu dacă din cauză că era brunetă și puțin udă (da, bănuiesc că ți-ai dat seama, am o slăbiciune pentru brunete) sau că nu sunt genul să ignore o femeie care stă în ploaie, ideea e că am oprit să mai fac o cursă, și bine am făcut.
Domnișoara dorea să ajungă la muncă (parcă sună bine să-ți începi programul de lucru pe la prânz, nu-i așa:) ?) mai exact în Tineretului, în partea opusă de unde trebuia să ajung eu și pe drum să oprim la Plazza ca să-și cumpere o cafea de la Starbucks. Pentru că era ora prânzului și nu mâncasem nimic, începusem să fac o tactică ca să nu mă înebunească mirosul de cafea până la finalul cursei dar s-a dovedit că nu era nevoie pentru că domnișoara a venit cu 2 pahare în mână, unul fiind pentru mine fiindcă am fost un gentleman și m-am oprit să o iau, nu ca restul taximetriștilor. SÂC! Să vă băgați unghia în gât, ignoranților! În timp ce savuram cafeaua, m-a întrebat dacă îmi place (în acel monent mi-am dat seama că ceva nu este la locul lui, a făcut ceva diferit la cafea și simțisem asta dar nu știam ce este, știam doar că îmi place, am învățat trucul cu întrebarea asta de la mama) i-am spus că este foarte bună și am întrebat-o ce ingrediente a mai adăugat. Frișcă și foarte puțină scorțișoară, ăsta este ingredientul ei secret. Până atunci nu mai băusem cafea cu scorțișoară deci puteți să vă imaginați cum, creierul meu nu mai funcționa în parametrii normali și începuse să creeze mai multe endorfine și aveam o stare de euforie nemaiîntâlnită, atât de mult îmi plăcuse. Ajunși la finalul cursei, fiindcă fusese drăguță cu mine, nu am vrut să-i iau nici un ban pe cursă dar nu am avut cu cine să mă înțeleg și cum în spatele meu era o coadă de zici că urma să primească și ei cafea ca a mea, am cedat eu și am acceptat și banii.
În sfârșit eram în drum spre casă sau cel puțin asta credeam eu. La primul semafor, fiind pe prima bandă, dintr-o gloată de oameni, aflați într-o disperată căutare de taxi, o fată ieșea în evidență, era singura fară umbrelă (v-am mai spus că am o slăbiciune pentru fetele ude) când mă uit mai atent, realizez că o cunoaștem, era Iulia, o bună prietenă, udă:). M-a rugat insistent să o duc la facultate pentru că avea un examen și era în întârziere pentru că dabia se trezise și de 20 minute căuta taxi și nu găsea (la tot ce mă gândeam eu, era dacă sunt singurul care se trezește la 6 dimineața).
– Și ce mai faci? Am întrebat-o eu.
– Puțin stresată cu examenul ăsta și mă mai simt și ca un zombi pentru că nu am apucat să beau nici cafea de dimineața.
– Și când spui „dimineață” la care parte a zilei te referi? Am intrebat-o eu încercând să o tachinez puțin, la început regretasem afirmația asta dar la sfârșit o să înțelegi de ce am zis „la început” pentru că în secunda următoare observă paharul de starbucks care se afla între scaune, în suportul de pahar, nu este chiar în câmpul vizual când stai pe locul din față.
A scos capacul, a tras pe nas mirosul inconfundabil de cafea de la starbucks și în timp ce ducea paharul spre gură, m-a întrebat dacă poate să guste puțin. Nu mai are rost să spun și totuși o fac, din acel moment acea cafea, nu-mi mai aparținea. Am avut un moment când am vrut să-i spun să-mi mai păstreze și mie o gură dar m-am gândit că-mi stă bine cu hainele uscate.
– Ce conține cafeaua asta?
– Sunt niște ingrediente secrete, am primit-o de la o clientă.
– Ce cliente ai tu de îți cumpără cafea de la starbucks, cu ingrediente secrete?
– Genul de cliente care au dorit să-mi mulțumească că am oprit, pe ploaia asta, să le iau așa ude, ca tine de altfel. În momentul acela a băgat gura în paharul de cafea și nu a mai scos un sunet până la final. În sfârșit puteam să mă bucur de muzica mea.
Ajunși la facultatea de limbi și litere de la Universitate, mi-a mulțumit frumos, mi-a tras un sărut pe obraz și a luat-o la fugă, cu tot cu paharul meu de cafea. Una peste alta, imaginea cu ea, alergând prin ploaie, nu o să dispară prea curând din gândurile mele și a meritat și cafeaua de care nu am apucat să mă bucur prea mult.
Pe la ora 8 primesc un telefon de la ea să-mi spună că a luat examenul și dacă vreau să trec pe la ea să bem ceva și să se revanșeze că mi-a luat cafeaua.
– La etajul 2 parcă stai, nu?
– Da. Auzi, cumpără și o sticlă de vin roșu.
Un examen dat naibii trebuie să fi fost dacă se deranjează atât de mult, mă gândeam eu.
Când am ajuns la ea, o beznă totală și o veioză din sufragerie încerca să câștige bătălia cu întunericul (știu la ce te gândești și nu, nu era chiar atât de urâtă).
Ăsta e punctul în care o să mă opresc pentru că restul poveștii nu mai are legătură cu taxiul 🙂