Un început de săptămână, într-o zi de miercuri de nici nu mai știu când a fost, mă găsește la Foișorul de Foc pe care îl admiram prin ochii tuturor celor care l-au mângâiat cu privirile în timp ce așteptau autobuzul care avea să se retragă după o zi lungă de vară.
Toate gesturile pe care le-am făcut aveau să întrețină amintirea vie. Amintirea continuă cu un client grăbit, transpirat și cu cravata de la costum desfăcută. Nu știam dacă chiar era grăbit sau fugea de cineva, dar aveam să descopăr adevărul mai târziu.
Ne-am urcat în taxi și fără să-mi dea o adresă îmi spune să fac dreapta pe Vasile Stroescu, dreapta din nou pe Horei și iar dreapta pe Iancului. La început m-am gândit că omul este superstițios sau poate că voia să verifice dacă este urmărit că prea se uita pe geam ca un câine.
La prima intersecție mi-a arătat spre stânga pe Matei Voievod și atunci mi-am aruncat gândurile anterioare, dar altele i-au luat locul când mi-a spus să-l las după curbă, la UNATC (Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică). Gânduri pe care nu avea să le audă pentru că mai obișnuiesc să mă închin când trec pe lângă o Biserică și chiar nu voiam să-mi stric buna dispoziție. Cred că nici două stații nu am mers.
Mai stau puțin acolo și îl văd ce mers de gazelă are, de parcă toate grijile lui au dispărut după o cursă cu taxiul sau chiar l-am scăpat de ceva nasol sau cineva. Cert este că era alt om.
Plec mai departe și fac stânga pe Agricultori. De când au făcut-o cu sens unic, merg ca belferu pe mijlocul străzii și admir arhitectura unei alte generații de case și oameni. Aproape că uitasem de această veche istorie a Bucureștiului. Un semafor roșu își face apariția în fața mea și alte gânduri mă năpădesc, dar decid că o pauză mă va scăpa de ele.
Mai fac un metru către semaforul roșu la față și opresc motorul. Scot cheia din contact, mă dau jos și o Biserică maiestuoasă îmi limpezește mintea. Îmi fac crucea obișnuită și îmi văd de drum, către magazin. Nu cumpăr multe, doar o înghețată și o cola la cutie, cola-green. Pun cutia de suc pe plafonul mașinii și îmi fac de cap cu înghețata pe care nu voiam să o împart cu asfaltul care degaja multă căldură.
N-a durat mult și deja mă îndreptam spre coșul de gunoi să arunc bețișorul de la înghețată și în acel moment o pasăre călătoare îmi atrage atenția cum zboară printre cele trei turle ale Bisericii Iancu Vechi, moment în care realizez că pe partea cealaltă de mine se află strada Mătăsari.
Fac câțiva pași printre mașinile ce staționau la semaforul încăpățânat și roșu, fără să mă îndepărtez prea mult de mașină că-i știu eu prea bine pe băieții ăia cuminți din colțul străzii opuse. Ajung timid pe stradă și mă uit la copacii înalți și verzi care au făcut umbră pentru toate Fetele de pe Mătăsari, fete care pot concura cu mine la confesiuni, fete care îți pot pune un zâmbet pe buze sau îl pot face să dispară în cel mai vulgar mod cu putință.
Doar la auzul Fetele de pe Mătăsari, un pensionar poate fi năpădit de amintiri încă nepovestite nepoților; un corporatist va căuta o aplicație pentru aceste influencerițe de care n-a auzit până acum; într-un virgin se vor naște gânduri pe care nu le va uita niciodată, dar eu prefer să le salut cu respectul cuvenit. Vreau să le păstrez amintirea vie și trag pe nas parfumul Fetelor de pe Mătăsari care au tocit bordura ziua, dar mai ales noaptea.
Din câțiva pași mărunți dau nas în nas cu semaforul pentru pietoni care era pe roșu. Mă încrunt la el și se face verde. Pentru a-mi confirma puterile, număr până la 120, pornesc mașina și plec de pe loc. Semaforul se făcuse verde înainte ca eu să mă mișc.
Întotdeauna este o plăcere să mă plimb cu taxiul prin București, doar că o fac destul de rar ca și client. Acum mi-am imaginat că stau pe locul din dreapta și i-am spus taximetristului să facă dreapta pe Pache Protopopescu. Fără să le dau atenție unor posibil clienți care-mi făceau cu mâna, mă opresc brusc într-o coadă al cărei capăt nu aveam curaj să-l caut.
Scot capul pe geam și mă uit fără să clipesc la ce a fost cândva Turnul PRO TV. Atâta istorie s-a scris în clădirea aia și sunt sigur că de acolo se vedeau bine și Fetele de pe Mătăsari încât nu aș concepe să existe altceva acolo.
Fără să fac nimic, claxoanele din spate mă trezesc la realitate și cu scârț plec de pe loc. Precum instructorul meu cu care am luat carnetul de conducere, mi-am spus din dreapta: orice ar fi, trecem prin intersecția asta. Nu știu dacă semafoarele astea chiar sunt inteligente sau poate că știa de frica clientului din dreapta, dar am trecut prin intersecție și am oprit imediat pe dreapta.
Colțul pe care toată lumea îl știe drept stație de taxi, deși ea este pe colțul opus al intersecției din Piața Iancului. Deschid și al doilea geam și mă uit la gura de metrou, apoi trag pe nas acel miros care este împrăștiat de gurile de aerisire, mirosul vechi al Bucureștiului, de aurolac.
Nu apuc să-mi termin gândurile că o pereche de tocuri își fac apariția și până să-mi dau seama dacă m-am trezit sau nu, roșcata mă întreabă: ia zi baby, ești liber? Am dat din cap încet, de sus până jos, în semn afirmativ. S-a urcat în față, își așează încet, picior peste picior și mă întreabă dacă poate să fumeze una mică. Îi închid geamul și dau din cap, de la stânga către către, în semn că nu. După care îmi spune să o las pe Mătăsari, la semafor.
Citește și: De ce înșală bărbații? Observații pe care le vor urî femeile
Lasă un răspuns