Aș fi putut fi pe orice plajă, mai ales cum gândul mă putea duce acolo unde doream, însă dacă îndrăzneam să ies din mașină, buzele ar fi început să mă ardă și broboane de sudoare mi-ar fi ținut loc de mustață, dar instinctul de supraviețuire îmi spunea să rămân în mașină unde cu greu reușeam să mențin temperatura sub 25 de grade Celsius.
Motocicliștii care jonglau printre mașini, înjurăturile bicicliștilor și claxoanele parcă nesfârșite ale mașinilor, m-au trezit din halucinații de parcă aș fi fost în deșertul Sahara și mi-am adus aminte că mă aflu tot în București, tot în taxi lucrez; acolo unde nici o plajă nu-și poate face apariția, doar dacă eu aș fi decis acest lucru, halucinațiile ar fi putut continua, dar un zgomot neașteptat m-a trezit la realitate și căldura de care mă feream cu atâta măiestrie, a învins și pulsul a început mai puternic să bată, dar nu din cauza căldurii.
Cei mai frumoși ochi căprui care mi-a fost dat să văd în ultima perioadă, împreună cu cel mai închis, păr brunet, mă făcea să mă gândesc cât de ușor putea fi confundată cu Vivien Leigh. Desigur, ochii au fost cei care au trădat-o, dar cumva eu nu îmi puteam dezlipi privirea de la ei.
După mica pauză de care Doamna Olivia avea nevoie pentru a-și reveni din tranziția atât de bruscă de la 40+ de grade Celsius la sub 25, cu mult curaj, am întrebat-o unde dorește să mergem. Răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de încântator a fost, destinația fiind Gara de Nord.
În acel moment, taximetristul din mine ducea o luptă crâncenă: să devieze de la traseul cel drept și simplu unde am fi petrecut aproximativ 30 de minute în cei 5 km pe care îi aveam de parcurs pâna la destinație în aglomerația fără de sfârșit sau să ocolească tot centrul ticsit de mașini și să termine această poveste înainte de a începe. Tot ce pot să vă spun, este că mai am multe de povestit :).
Doamna Olivia avea multe de povestit și după cele ce urmează, avea și o poftă nebună de a vorbi cu cineva dispus să o asculte. Așa se face că teoria mi-a fost confirmată. Urma inconfundabilă lăsată pe degetul inelar provenea dintr-o altă viață, o viață care i-a lăsat un cadou frumos de 9 anișori până în acel moment și tot creștea. Fiind o mamă singură, ocupată constant cu foarte multe probleme, nu a mai avut timp suficient să reflecteze la viața ei. Tot timpul era ocupată să-i asigure fiului ei, tot ce avea nevoie, iar fericirea de pe fața lui atunci când primea ce își dorea, o făcea să uite toată munca pe care o depunea pentru a obține.
Timpul, așa cum pe toți ne afectează, pe Doamna Olivia a afectat-o mai mult. Nevoile copilului au crescut, banii nu mai ajungeau iar singura soluție pe care a găsit-o, a fost un al doilea loc de muncă. Al doilea loc de munca nu prea a ajutat-o, din acest motiv, în acel moment, se învoise mai devreme de la primul serviciu pentru a pleca la un interviu care urma să-i înlocuiască al doilea loc de muncă care o solicita mai mult decât o răsplătea.
Deși primul loc de muncă era în București, al doilea loc de muncă, dacă ar fi reușit să-l schimbe urma să fie la Pitești și reședința Doameni Olivia se afla într-un sat dintre cele două, dăruirea cu care o făcea, speranța pentru care muncea și rezultatul pe care îl obținea; nu se gândea niciodată să renunțe, să se roage de cineva să o ajute, să plece în altă țară sau să găsească un bărbat care să vină în viața lor și să-i ușureze traiul. Fiind de la 16 ani cu bărbatul care avea să-i fie soț doar pentru 13 ani, Doamna Olivia nu știa prea mult ce înseamnă libertate, iar acum când o avea, nu dorea să renunțe la ea prea ușor. Muncea foarte mult și avea pentru ce, o independență atât de mare și plăcerea că doar ea îi oferea baiețelului ei tot ce avea nevoie, iar timpul pe care îl petrecea cu el seara, era combustibilul de care avea nevoie să continue.
Zgomotul incondundabil al trenurilor ne-a atras amândurora atenția că am ajuns la destinație, mai devreme decât ne-am fi dorit, dar fericiți că ne-am întâlnit. Așa cum i-am și promis, povestea ei, eu i-am transmis-o. Cu siguranță nu este doznădământul pe care ea și-l prevedea când la 16 ani a plecat de acasă și nu trăiește așa cum a visat, dar de un lucru este sigură: este fericită de ceea ce are și nu este dispusă să cedeze până nu luptă cu tot ce are.
Lasă un răspuns