O zi oarecare ca oricare alta de toamnă. Nu sunt impresionat de nimic, nu există nimic care să-mi atragă privirea sau interesul, comenzile curgeau șiroaie, iar cerul senin de un albastru fermecător mă ducea cu gândul la primele zile de primăvară și cheful nebun de a pleca, oriunde. Clienții îmi făceau cu mâna într-o disperare care arăta mai mult a amenințare, dar eu pur și simplu nu aveam chef de muncă, așa că decid să fac o plimbare în acest trafic minunat.
Primul semafor pe culoarea roșie mă găsește la Piața Romană unde o pereche de picioare superbe care se străduiesc să reziste pe niște zgârienori sau cum se mai numesc în ziua de azi, tocuri; îmi atrage atenția grav de tot și cu mult curaj îmi dezlipesc ochii de la atracția principală. Privirea mea de șoim, întâlnește o blondă fatală care zgâlțâie tot ce mișcă în jurul ei, mai puțin asfaltul care și el este doar un martor nevinovat. Privirile ni se întâlnesc iar eu îmi pierd concentrarea și deodată îmi revine cheful de muncă, dar prind curaj și lupta continuă. Îi mai acord o șansă pentru a deveni femeia zilei și încerc să fiu atent la convorbirea ei cu ceea ce pare a fi un nou pretendent la lista lungă de bărbați care îi umple cardul de cumpărături, dar binențeles ca sunt dezamăgit de natura cuvintelor care îi ies pe gură și primește din partea mea doar un premiu de consolare pentru acele picioare magice; zmeurica din hârtie este tot ce pot să-i dau în acel moment, în trafic, care reprezintă o mică apreciere pentru cel sau cei care i-a sponsorizat acele bucăți de implanturi de silicon pentru a-i compensa lipsa de neuroni pentru care nu i-ar fi găsit întrebuințare niciodată, nu când ai asemena picioare, dar sunt salvat de „clopoțelul” unui polițist care ne face semn să pornim.
După alte două semafoare, un al treilea prinde curaj și își arată culoarea roșie iar eu sunt chiar în fața lui. În această intersecție, privirea îmi este atrasă de un polițist ce pare să goloească de mașini tot Bld. Kiseleff pentru ceea ce pare a fi o coloană oficială. Cinci minute mai târziu, sosește și coloana în care se afla și Președintele României. Imediat după ce a trecut coloana oficială, unde au trecut mai multe mașini decât eram noi în acea intersecție, de cinci minute, de la una dintre mașini din coloana oficială, îi zboară un mic steguleț, amplasat într-un suport special, care reprezenta drapelul României. Polițistul care se afla în fața noastră, a oprit mașinile care veneau în urma coloanei pentru a fi sigur că nu urmărește nimeni altcineva coloana oficiala a președintelui; s-a îndreptat către mijlocul intersecției, a ridicat micul drapel, l-a pupat și l-a băgat în buzunar.
În acel moment, în mintea mea a început să se deruleze un film; vă fac imediat și legătura dintre cele două. În urmă cu ceva timp, Lucian Bute, pugilist român, era într-o periodă de glorie și avea meciuri regulat. La unul dintre meciuri, se afla pe rampa care îi făcea accesul către ring, moment în care, un fan român, îi aruncă drapelul României prin spate iar drapelul aterizează la picioarele lui. Pe o durată de două minute în care timpul parcă a stat pe loc, tot ce am văzut a fost un om care se mișca pe loc sau cum se spune „își încălzea mușchii”, drapelul rămânând în aceeași poziție. Îmi aduc și acum aminte discuțiile comentatorilor sportivi care spuneau ceva de genul: Gestul pe care Lucian Bute ar fi trebuit să-l facă acum, era să ridice drapelul, să-l sărute și să-l așeze pe spatele lui, ca un român mândru.
Acest film s-a derulat în mintea mea în momentul în care l-am văzut pe polițistul din intersecție făcând ceea ce orice român ar trebui să facă oricând și oriunde, dar cum filmele au un sfârșit, așa am avut și eu când m-am trezit la realitate în timp ce toți din spatele meu își testau cloaxoanele, împreună cu cei care mă ocoleau și îmi spuneau fiecare câte ceva; nu cred ca ar fi trebuit să mă străduiesc prea mult să aflu ce-mi spuneau.
În momentul în care am vrut să plec, l-am văzut pe acel polițist foarte mândru că este român, cum îmi face semn să intru pe spațiul hașurat unde avea și mașina de poliție parcată. Am încercat să-i explic că datorită gestului pe care l-a făcut, absolut foarte normal de altfel, m-a făcut să retrăiesc un episod nu prea plăcut din trecut și din acest motiv i-am ajutat pe unii șoferi să mai stea încă o dată la semafor.
Nici acum nu știu dacă vremea absolut superbă sau vre-o pereche de picioare fermecătoare la hipnotizat, dar știu sigur că tot ce am primit a fost un avertisment verbal. Mândru și fericit că norocul continuă să meargă împreună cu mine, m-am așezat în aceeași coadă de mașini unde eram și cu 10 minute în urmă și am așteptat culoarea verde a semaforului, fiind primul la semafor.
Satisfăcut de ultimile întâmplări, am început să-mi notez în minte experiențele prin care am trecut în această mică plimbare, pe care am pornit-o cu speranța că-mi v-a reveni cheful de muncă; și ce chef aveam în acel moment, parcă revenisem la muncă după o săptămână de pauză.
Cu zâmbetul pe buze și razele Soarelui care mă obligau să mă uit în alte direcții, cum ar fi defilarea de pe zebre, uitasem complet că mă aflam la semafor și încep să aud claxoanele cum îmi șoptesc, în domino. Fix în acel moment, observ și ușa mașinii de poliție cum se deschide și o chipie albă iese la înaintare, dar nu aștept să se uite la mine că deja cauciucurile mele scoteau fum și un singur gând îmi trecea prin minte în acele momente: Promit că nu mai fac, promit să mă întorc la muncă. Intențiile îmi erau cele mai pure și pline de dorințe, la fel ca și blonda de pe Calea Victoriei care îmi părea foarte familiară; din față de la Starbucks care mă saluta, dar părea mai mult o invitație să mă alătur ei, norocul meu a fost că eram pe prima bandă, am dat semnal repede pentru dreapta, am intrat pe Strada Frumoasă, am găsit loc de parcare fix în fața magazinului și plecat am fost. După ce am băut câte o cafea de fiecare, am plecat amândoi cu dorința de a petrecere mai mult timp într-un spațiu deschis, dacă tot era așa frumos afară, era păcat să nu profităm de asta. Aproximativ 6 ore mai târziu, mai acord chefului de muncă încă o șansă; de data asta plecam din cartierul Titan, chiar nu mai putea exista nimeni care să mă distragă. Prima cursă m-a dus direct la mine în cartier iar pentru că oboseala și-a spus cuvântul, m-am dus acasă și am băgat somn de voie, trebuia să fiu pregătit pentru următoarea aventură.
Știu ce veți crede, că am promis că mă întorc la muncă, dar cum o bună prietenă a grăit, eu acum doar i-am urmat exemplul; mi-a promis mai demult că nu se va mai urca udă la mine în mașină și la nici măcar după 24 de ore de la promisiune, îmi șoptește: Nu știai că promisiunile sunt făcute pentru a putea fi încălcate?
Lasă un răspuns