„Le-am văzut pe toate la viața mea.”
Așa îi mai aud pe cei mai în vârstă ca mine, spunând cu un zâmbet jucăuș în colțul gurii. Nu ar trebuii să îi contrazic pentru că odată cu vârsta, vin și experiențele. Problema este că nu mai cred în zicala asta. Ajung să fiu surprins cu câte ceva nou, plăcut sau mai puțin plăcut, în fiecare zi.
Așa au făcut și cei doi „tinerei” care făcuseră comandă la taxi. Ajuns la adresă pe o stradă ticsită de mașini parcate, observ cum „tinereii” ies din scara blocului și se îndreaptă către mine. Mi-am dat imediat seama că ei erau clienții mei după hainele călcate la o dungă precisă, trasată impecabil de dreaptă și părul, atât cât mai era, aranjat cu o precizie chirurgicală. Îmi găsesc și eu un loc unde să nu încurc mai mult de 1 minut. După 5 minute, s-au urcat în mașină împreuna cu accesorile fără de care nu se puteau lipsi și într-un final, eram gata de plecare.
Pe drum, îi vedeam cum admiră pietricele aruncate în joacă de un copil ce vâna păsări călătoare sau pisici ce dansau prin jungla urbană. În felul ăsta am putut să-mi dau seama că nu ieșeau prea des din casă, excepție făcând zilele de piața care erau stabilite cu mult timp înainte. După ce s-au delectat cu ultimile schimbări aduse cartierului, am început să facem conversație, ei să vorbească și eu ascultam, o înțelegere tăcită dar plăcută.
Cei doi porumbei aranjați la patru ace, mergeau la o petrecere dar nu orice fel de petrecere, o reuniune a colegilor din facultate și nu orice fel de reuniune, o reuniune care are loc în fiecare an, în prima zi de miercuri a lunii septembrie și nu orice fel de reuniune, reuniunea cu numărul 61.
Da! După calcule lungi și precise, am ajuns și eu la aceeași sumă. Cei doi porumbei aveau peste 80 de ani și dacă nu era suficient, cei doi porumbei s-au cunoscut la aceeași facultate și de atunci sunt împreună.
După ce am traversat orașul, ajunși la destinație, am realizat că timpul a zburat mai repede decât o făcea povestirile celor doi și în timp ce ascultam experiențele lor fără sfârșit, observ cum tonalitatea scade și o lacrimă încearcă să-și facă apariția, motivul acestei părți triste, este că de la an la an, sunt tot mai puțini cei care participă la reuniune.
Am intrat în curtea unde se afla și localul care urma să le găzduiască petrecerea. Imediat am zărit un grup de oameni și nu m-am putut abține.
– Unde vă las, la tinereii care stau pe bancă?
Nu s-a auzit nici un răspuns, doar un zâmbet bine mascat a ieșit la iveală. După ce a deschis ușa, l-a strigat pe unul dintre tinerei ca să-l ajute să coboare.
– Imediat vin să te ajut Costică, stai să-mi iau bastonul și vin, nu pleca că vin cât pot de repede.
Lasă un răspuns