Se spune că faptele rele nu rămân nepedepsite, dar ce se întâmplă când faci fapte bune și de acolo încep un șir de evenimente din care nu mai ști cum să ieși? O întrebare pe care mi-am pus-o în fiecare zi, timp de o lună de zile. În tot acest timp căutam tot felul de soluții, iar în cele din urmă, răspunsul a venit singur.
Toată povestea a început într-o toamnă timpurie când mama mea a găsit un telefon în parcul Herăstrău din București, într-o plimbare de seară. În ciuda faptului că a așteptat 30 de minute acolo unde l-a găsit, în speranța că cine l-a pierdut se v-a întoarce după el, Bărbosul nu a vrut să ne ușureze munca și a venit cu el acasă.
Am încercat în acea seară să-l deblochez prin toate metodele pe care le cunoșteam, dar fără nici un rezultat. Am sunat diverși prieteni în speranța că au alte idei prin care să pot intra în agenda telefonului ca să pot suna pe cineva, iar acea persoana, la rândul ei să sune pe cel care deținea telefonul sau vreun membru al familiei, dar fără nici un rezultat. Telefonul era bine securizat.
A doua zi, după ce am descoperit că avea cartelă de la vodafone, am sunat la relații cu clienții în speranța că mă pot ajuta prin telefon, să-l depisteze pe propietar sau orice altă metodă, dar fără rezultat.
În seara următoare am fost în mall-ul din Băneasa unde aveam mai multe reprezentanțe unde puteam încerca deblocarea lui. Am fost la Telekom, dar fără nici un rezultat. Am fost la un dealer Vodafone și în ciuda faptului că m-am întâlnit cu o persoană pe care o cunoșteam și am petrecut 30 de minute încercând diverse metode ca să-l deblocăm, tot nu am reușit. Am fost și la Orange, dar nici acolo nu am reușit să obțin ceva și cum plecam puțin dezamăgit de rezultat, mi-a venit ideea să mai încerc la reprezentanța Vodafone care era în cealaltă parte a mall-ului.
Acolo am descoperit ce inspirat am putut să fiu. În acel magazin, aveau singurul dispozitiv din București prin care puteau accesa datele din telefon. Au reușit să găsească un contact cu numele de Tata și să-i trimită un mesaj prin care era anunțat că cel care a găsit telefonul dorește să-l returneze și am lăsat numărul meu de telefon pentru contact. Am fost sunat 30 de minute mai târziu și am stabilit să ne vedem a doua zi pe lângă Piața Romană.
A doua zi, când m-a sunat, eram ocupat cu clienți și eram chiar în trecere pe lângă Piața Romană. Băiatul respectiv era la A.S.E, deci era perfect. Am oprit când l-am reperat și i-am dat telefonul pe geam. Un puștan până în 20 de ani, cel mai probabil boboc la facultate.
– Ai grijă de el pe viitor, îi spun eu în timp ce îi dau telefonul și claxoanele mașinilor din spatele meu pe care le-am blocat fiindcă am oprit pe prima bandă, ne acompaniau.
– Da.
Nu-mi venea să cred. După atâta muncă am auzit un simplu da. După câte ore am pierdut în încercarea de a îl debloca și zecile de priviri de parcă aș face ceva ieșit din comun, ale clienților din magazine în timp ce le explicam angajaților că am găsit acest telefon și doresc să îl returnez, am primit un simplu „da”.
Între timp am descoperit că acel telefon costa mai puțin decât abonamentul meu de telefon pe o lună și tot atunci am descoperit de ce nu putea fi găsit în baza de date a celor de la Vodafone. Aparent, după ce a văzut că și-a pierdut telefonul, a sunat la Vodafone și a blocat acea cartelă, deci numărul de pe spatele cartelei a devenit inutil, precum șansele mele de a găsi, mai ușor, propietarul.
După această experiență, mi-am zis că dacă mai găsesc vreun telefon, nu mai stau să pierd atâta timp, dar timpul a trecut, clienții au pierdut diverse obiecte și după ce le-am returnat au fost foarte fericiți și impresionați de gestul meu, în condițiile în care puteam să le spun că nu am găsit nimic și de aici părerea mi s-a schimbat.
Până într-o dimineață în care am găsit sub scaunul din față un telefon. Cel mai probabil la una dintre cursele de noapte a fost pierdut pentru că dacă era în timpul zilei, ar fi fost observat, imediat.
Așa cum se spune că norocul și-l face, fiecare om, cu mână lui, acest client nu a avut deloc noroc. Telefonul era pe silențios, sub scaun și a fost pierdut pe timp de noapte. Erau în jur de 20 de apeluri nepreluate și câteva mesaje pe care nu le puteam accesa pentru că avea parolă.
M-am dus direct la reprezentanța din Băneasa, unde am rezolvat ultima problemă asemănătoare, dar se pare că norocul mă părăsise și pe mine. Aparent, acel dispozitiv pe care l-au avut, nu mai exista în dotarea lor și nimeni din România nu mai avea așa ceva.
Cu o noua idee, m-am dus la un prieten care are un magazin de reparații electronice în speranța că are alte căi, mai puțin ortodoxe, dar ar fi fost prea ușor. Nu avea nici el cum să mă ajute, dar a decis să sune pe altcineva, de față cu mine.
I-a explicat toți factorii problemei, iar în cele din urmă, tipul exclamă:
– Eu nu am cum să te ajut, dar văd că ești pus pe fapte bune. Vinde-l la băieți, îi dau ei un restart de fabrica ca să poată fi folosit, iar cu banii pe care îi iei, donează-i la biserică.
Pe moment, atât eu cât și prietenul la care eram, ne-am dat seama că asta a fost o glumă. Așa că am decis să mai țin telefonul după mine câteva zile în speranța că cineva o să sune pe el, dacă nu, o să-l vând.
După o săptămână l-am vândut, dar eu încă mă gândeam la vorbele lui: „donează-i la biserică”.
N-am putut să-mi scot vorbele lui din cap și tot căutam soluții, indiferent cât de mici. După câteva săptămâni în care mă găndeam mereu că nu ar fi trebuit să iau banii, soluția mi se arată.
Mă duc la o comandă de unde iau o măicuță. Aparent trebuia să ajungă în partea cealaltă a orașului unde avea un eveniment pentru copii. Copiii erau într-un fel de orfelinat sponsorizat de biserică, unii dintre copii, fiind cu dizabilități, iar evenimentul la care măicuța trebuia să fie acolo la ora 12, era cam cea mai importantă activitate a lor din acea lună.
Reușesc să traversez orașul în 15 minute, lucru la care nici măicuța nu se aștepta, iar când ajungem la adresă și se pregătește să-mi plătească, scoate un fel de portofel mai mult improvizat în care avea și câteva monede. Zdrăngănitul acelor monede m-a făcut să fac legătura cu „donează-i la biserică” și faptul ca aveam în dreapta mea, o măicuță care se grăbea să ajungă la un grup de copii care erau tare nerăbdători să o revadă, iar poate că cel mai important detaliu a fost când mi-a spus pe parcursul cursei că de obicei nu merge cu taxiul pentru că biserica nu-i decontează cursa, dar eu fiind prea atent la trafic, nu am băgat de seamă la acel moment. Își dorea tare mult să ajungă la timp la acei copii că altfel trebuia să îi amâne ca să fie sigură că nu întârzia la slujba de diseară. Așa că n-am vrut să-i iau nici un leu pe cursă. A fost atât de impresionată de gestul meu, încât, înainte să coboare din mașină mi-a spus:
– Dumnezeu să te binecuvânteze!
Din acel moment, de fiecare dată când aud aceste vorbe, îmi aduc aminte de această măicuță. Este adevărat că tot am ceva de care îmi aduc aminte, așa cum îmi aduceam aminte de „donează-i la biserică”, diferența este că acum, îmi aduc aminte de ceva plăcut, că am făcut o faptă bună.
Lasă un răspuns