Este o vorbă bătrânească pe care n-am vrut să o accept și nu am fost în stare să o înțeleg, până acum – nu ești pregătit pentru asta, acum. Mi-a fost servită ca replică cam o dată pe an, în diverse situații. Nu eram pregătit pentru povața unei cărți la acel moment, nu aveam ce să caut între anumiți oameni pentru că eram prea copilăros și tot așa. Însă tot așa vin astăzi să vă scriu despre toți acei oameni care fug de relații. Acum îmi vin în minte cel puțin 10 clienți în care am găsit aceleași rădăcini cu probleme, dar nu le-am văzut, pentru că nu trecusem eu prin ceva similar ca să le înțeleg situația lor.
Secolul singurătății este titlul unei cărți pe care mi-am propus de ceva timp să o cumpăr și am tot amânat-o, dar acum am găsit-o pe Voxa și curând mă apuc de ea. M-am gândit că va reprezenta perfect situația societății care a fost remodelată.
Generația în schimbare
Pot să mă mândresc cu faptul că fac parte din generația care s-a născut fără internet în casă. Acum, detaliul acesta ar putea părea înjositor pentru un copil, dar când va deveni adult și cu discernământul necesar poate că ar aprecia asta. Noi am dezvoltat natural abilitatea de socializare în persoană și nu ne simțim jenați când întâlnim persoane noi, în locuri noi. Însă nimeni nu pare să dea atenție schimbării care se petrece live în mulți dintre noi, din cauza aplicațiilor de socializare.
Mă repet a nu știu câta oară: nu mă dau expert în ceva, nici măcar în șofat, dar până și clienții mai tupeiști îmi spun că ar trebui să obțin diploma de psiholog, după ce le povestesc câteva întâmplări. Consider că ne-ar prinde bine în viață dacă am avea mai mulți oameni curajoși și nu mă refer la curajul de a sări cu parașuta.
Discut cu oameni de toate vârstele, cu unii mă tot reîntâlnesc, iar alții îmi povestesc cele mai intime gânduri. Așa am ajuns la concluzia tragică că pur și simplu oamenii fug de relații. Este precum un instinct de auto-apărare. Să vă dau câteva exemple.
Sunt oameni singuri (nu contează vârsta sau sexul, însă la femei predomină), care au în viața lor încă un suflet. La femei peste 40 de ani divorțate sau văduve, dar cu copil. Fete tinere care au coleg de cameră sau vreo rudă cu care locuiesc. Poate chiar și un animal de companie. Orice suflet. Ei înțeleg că sunt singuri și normal că și-ar dori să aibă alături pe cineva, însă, având acel suflet în proximitatea lor, nu apucă să se gândească prea mult la problemă că atenție le este distrasă și nevoia de sentimente este absorbit din acel suflet.
Cel mai des am văzut la mame singure cu copil și le vorbește așa: soldățelul lui mami – aici proiectează idea unui bărbat puternic în copilul lor; în drum spre mall, azi ies cu (numele copilului), o scoate pe mami în oraș – acțiune care în mod normal ar trebui să aibă loc cu un partener. Și toate persoanele singure care atunci când se simt triste din cauza tabloului plin cu oameni fericiți pe social media, dar cu vieți mizerabile în particular; simt nevoia de aer proaspăt și cineva le ține companie, poate un animal de companie care face niște giumbușlucuri și o amuză pe persoana în cauză.
Nu zic că este ceva greșit în totalitate, însă, pentru cineva care își dorește un/o partener/ă, aceste metode descrise mai sus sunt doar măști. Se ascund în spatele socializării cu prietenii la un suc în oraș în loc să facă față emoțiilor dificile. În loc să iasă în oraș la întâlniri se ascunde sub pretextul că nu este pregătit sau că lucrează la a se dezvolta. Orice numai să nu recunoască că în realitate este greu.
Desigur, probleme și situațiile sunt mult mai adânci și triste, iar un specialist consider că ar explica și poate chiar încerca să dea un sfat mai pertinent. Însă realizez că suntem alți oameni de la rețelele astea sociale. Am citit mult prea multe studii ca să nu văd asta și consider că numai persoanele în cauza vor nega așa ceva.
Nu pot să accept că toți acești oameni sunt introvertiți, cazuri demonstrabile cu mult apariția rețelelor de socializare. Sunt aproape convins că rădăcina problemelor este confortul pe care sufletul de lângă noi ni-l oferă. Nu mai vrem să depunem efort pentru o întâlnire pentru că avem pe cineva lângă noi. Nu mai vrem să fim prezentabili pentru că cineva ne accepta așa cum suntem. Renunțăm în a ne mai face timp pentru cineva nou că trebuie să-i dăm timp și altei persoane, chiar dacă acum nu acceptăm faptul că nu vom fi toată viața cu ei și la un moment dat vom rămâne singuri. Din păcate acolo cred că se vor activa de singurătate și încă nu au ajuns la acea vârstă prea mulți ca să existe un tipar.
Toate la timpul lor, cum bine zice un prieten. Din păcate, timpul trece.
Lasă un răspuns