Știu că am mai vorbit și în alte confesiuni despre karma și cum aceasta are mereu grijă să primești ceea ce meriți, dar pur și simplu nu am cum să nu o mai repet la infinit, nu când văd mereu același tipar.
A fost o zi de Joi când am avut programul puțin diferit față de o zi normală de lucru. În acea zi de Joi am ajuns cu o clientă aproape de Aeroportul din Otopeni și pe drum m-am abonat la comenzile de la aeroport, dar mergea foarte greu și m-am gândit că nu merită să aștept atâta timp. Așa se face că după ce am rămas liber, m-am dus în stația de taxi de la Casa Presei.
Nu a durat mult și m-am ocupat de acolo. Culmea, clienții au mers la aeroport. La început nu m-am gândit că ar putea fi un semn, dar acum când scriu aceste rânduri și pun cap la cap, tot ce a urmat, păi altă explicație nu găsesc. Karma își atinge mereu scopul.
Nu trecuse prea mult de când am încercat prima oară, comenzile de la aeroport, dar am zis că acum dacă rămân chiar acolo, ar fi păcat să plec din nou, fără ca măcar să încerc. Așa că m-am abonat din nou la comenzile de la Aeroportul Otopeni.
Pe drum către aeroport, am observat că îmi scădea locul foarte repede. M-am entuziasmat atât de mult că nu am să plec pe gol de la aeroport încât, după ce am rămas liber, m-am dus în parcarea aeroportului pentru taxi și am început să mai citesc puțin de pe Kindle.
Nu am stat prea mult și mi-a venit rândul, m-am dus sus pe estacadă și m-am ocupat. Clientul vorbea la telefon, nu părea o conversație prietenoasă.
I-am pus bagajele în portbagaj și am plecat. Clientul, un italian ce vorbea română al naibii de bine, mi-a dat adresa unde voia să ajungă, la un Bistro de pe Calea Victoriei.
Abia ce am plecat și a început să se descarce. De câte ori a venit în România, niciodată nu a pățit ca acum, să aștepte atât de mult până să își ia bagajul. Degeaba s-a dus la angajații aeroportului, tot același timp a stat acolo, până i-a venit bagajele, aproape 30 de minute. Cam atât trecuse și de când am încercat eu prima oară să mă pun la rând, la comenzile de la aeroport, până m-am reîntors cu alți clienți – Karma.
Chiar dacă orașul era al naibii de liber pentru o zi din mijlocul săptămânii, tot am făcut destul de mult și am discutat vrute și nevrute. Nu-mi amintesc cum, dar discuția care cinstește și acest articol a început cu și despre femei.
Am observat o oarecare tristețe în privirile italianului și în vocea lui când vorbea despre femei, așa că nu am vrut să forțez, am zis că mai bine îl las pe el să abordeze subiectul și bine am făcut că s-a descărcat mai ceva ca un păcătos care se spovedește.
Dar până la „spovedanie”, mi-a povestit de România și această țară frumoasă ce a ajuns să-i fie casă. Italianul povestirii a mai fost în România, poate asta explică și româna perfectă pe care o vorbea, pentru un străin, doar că nu a început cu București.
Prima oară a fost în Timișoara, Arad, apoi a mers în Mamaia, Constanța și în cele din urmă, păstrând ce-i mai bun pentru final, a ajuns în București unde a stat și cel mai mult.
În toate localurile, a lucrat ca manager de magazin. La câteva pub-uri, a lucrat ca manager, ridicându-le de la zero, până la stadiul de cel mai bun pub din oraș. Poate și din acest motiv a ajuns să aibă atât de mulți prieteni în România.
A lucrat mulți ani în România, dar s-a gândit să ducă acel succes și acasă, în Italia. S-a gândit că dacă a avut atâta succes într-o țară străină, sigur îl poate avea, cel puțin la fel de mult și în țară lui natală. Doar că soarta i-a pregătit altceva – să mă întâlnească pe mine (asta era una dintre glume).
Când s-a întors în Italia, s-a trezit singur. Fără prieteni, familie sau colegi. Pe cei care i-a mai găsit erau mutați în alt oraș, altă țară sau decedați. I-a fost greu să reziste fără să vorbească cu cineva, mai apropiat. Timp de câteva luni, tot ce făcea era să se ducă la muncă și să vină acasă, ca un robot, iar în rarele ocazii când prindea curajul să iasă în oraș, singur, se plictisea și se întorcea acasă.
Nu a rezistat prea mult și s-a întors în România și imediat după aterizare, în timp ce încerca să-și rezolve problema cu bagajele, a dat câteva mesaje la prieteni că s-a întors și, ca să vezi cât de mult înseamnă prietenii, aceștia au dat vestea mai departe și a primit, pe lângă răspunsuri de bun venit de la cei cărora la trimisese mesaje și alte apeluri de la alți prieteni, care au primit vestea că acesta s-a întors. Acesta poate fi catalogat ca un sentiment frumos.
L-am întrebat pentru cât timp plănuiește să rămână de data asta, în România, iar răspunsul lui m-a uimit: până voi fi obligat să părăsesc țara. Momentan, România este casa mea.
Citește și Din România în Panama și înapoi acasă
Când am intrat pe Calea Victoriei, o tânără domnișoara ce făcea parada modei, ne-a atras atenția la amândoi și de acolo s-a întors la subiectul, femei.
Mi-a povestit multe întâmplări pe care le-a avut în relațiile lui și cum majoritatea fetelor încercau să stoarcă bani de la el, crezând că fiind italian, are munți de bani. Din acest motiv, nu a avut relații mai lungi de 4 luni, iar cea mai scurtă, de o zi.
Tot felul de femei care îi cereau bani pentru masaj, plimbări în mall-uri, operații estetice sau „părinții mei au probleme cu banii”. Numai de asta a avut parte până acum și culmea, de câteva fete chiar a apucat să prindă drag. A ținut totuși să precizeze că motivul pentru care continua să aibă astfel de relații, era pentru că femeile din România sunt prea frumoase ca să le reziști, din păcate, a continuat el, acolo se termina totul, la frumusețe.
Acum, cu un început nou, speră să aibă și relații diferite, ceva serios, nu doar aventuri. Poate că și de asta, localul unde va lucra acum, nu mai este în centrul vechi. L-am lăsat la un local tare drăguț și elegant. Chiar sper să găsească ce-și dorește, mai ales că este managerul magazinului pentru câțiva ani.
Era optimist de noul bistro la care urma să fie manager pentru următorii ani și abia aștepta să vadă ce-i mai rezervă viața, dar de un lucru era sigur: Romania este casa lui.
Lasă un răspuns