Confesiunea unei cliente care lucrează ca asistent maternal. Are în grijă o fetiță care a avut probleme cu auzul, însă supărarea ei nu este pe cine a abandonat un copil, pentru că din păcate sunt pre mulți care fac asta. Ea este supărată pe cei care nu pot avea un copil și vor să înfieze unul, dar îl aleg de parcă copiii ar fi expuși în vitrine.
Eram în primele zile după ridicarea stării de urgență. Țin bine minte asta pentru că orașul încă era destul de liber și aveam mai mult timp liber la dispoziție. Locul în care mă aflam era șoseaua panduri colț cu strada Mihail Cioranu.
Din intersecție puteam să văd intrarea de la spitalul ORL. Era doar o amintire veche, dar am făcut parte din generație copiilor cu cheia la gât și cu sportul la juniori pe care l-am făcut, am ajuns la ORL mai des decât mi-aș fi dorit. Făceam otită cam la 3 luni, iar doctorița mea lucra și la spitalul ORL, așa că învățasem mersul lucrurilor. Mă doare urechea, iau trimitere, o sun pe doctoriță și mă duc la cabinetul unde o găseam în acel moment.
Nu am reușit să-mi amintesc de câte ori am intrat pe poarta spitalului pentru că amintirea mi-a dispărut după ce ușa din spate a fost deschisă. Îmi spune la Gara de Nord și pornim în cursă. Mi-a spus că eram ațintit cu privirea înspre spital când a venit și m-a întrebat dacă era doar o întâmplare s-au mă gândeam la vreo experiență. Ca răspuns am rugat-o să-mi spună primele 6 cifre care îi vin în minte. Nu mi-a ieșit nimic.
Îi povestesc pe scurt și apoi îi sună telefonul. Nu a vorbit mult și nici foarte tare, dar mi-am dat seama că întrebare care i-a fost adresată era legat de vizita de la spital. Doctorul, același care a ajutat-o și cu fetiță sau s-a întâlnit și cu el (aici n-am înțeles prea bine), i-a spus că are corzile vocale rupte. Cel mai probabil din cauza unei probleme la stomac, că a mâncat ceva stricat sau care nu i-a plăcut.
După ce a terminat de vorbit la telefon am întrebat de două ori pentru că așa ceva nu mai auzisem și nici ea. Nu este ceva des întâlnit, dar suficient de des cât să primească acest pronostic. Însă a rămas să mai facă și alte analize că poate nu este genul de problemă care să dispară singură, plus că ar fi bine să știe de la ce a plecat totul.
Apoi am fost distrat de cealaltă mașină de pe stradă și văzând că nu mai spun nimic, clienta a continuat să-mi povestească de unde îl cunoștea pe doctor și de ce a fost nevoită să vină de ani buni la spitalul ORL.
Clienta este asistent maternal și are în grijă o fetiță. Fetița este în grija plasamentului de când s-a născut. Pe la vârsta de 1 an și ceva și-au dat seama că fetița nu aude.
Au fost multe „interviuri” cu posibili părinți care să-i ofere familia pe care nu a avut-o. Pe cineva căruia să-i spună mami și tati. Doar că, din spusele clientei, oamenii care păreau interesați, se eschivau când aflau că fata nu aude. Cu lacrimi în ochi îmi spune, așa răgușită cum era „cum să-ți dorești un copil atât de mult și când ai șansa la unul, ajungi să te uiți și pe sub unghii să vezi dacă are ceva, cum?”
Sunt oameni care își doresc un copil mai mult decât orice, dar nici să înfieze nu pot. Iar cei care primesc acceptul fac nazuri.
Cu suportul plasamentului fetița a făcut o operație, iar acum aude. Din câte mi-a povestit este ceva nou, dar sigur. Au avut multe oportunități de a o opera, dar nu era ceva sigur. Clienta mea, asistenta maternală care a crescut-o a avut un cuvânt important de spus când a venit vorba de operație. S-a interesant foarte mult până să se decidă, de parcă ar fi fost copilul ei.
Acest articol nu este despre clienta mea, dar și ea merită atenție. Pentru că, din păcate am auzit mai multe povești triste despre copiii care au ajuns pe străzi din cauza asistenților maternali nepăsători, decât povești ca aceasta.
Fetița are aproape 10 ani și cu fiecare zi care trece, șansele la o familie îi scad, îmi spune clienta. Și repet, era supărată pe sistem și pe părinții mofturoși. La 1 an și ceva de la operație, fără nici un fel de probleme, părinții strâmbă din nas când se uită peste fișa medicală.
Cu o voce groasă de la răgușeală îmi spune că și câini sunt adoptați mai ușor, fără să fie atât de verificați. Dacă copilul se atașează de unul, îl iau. Copilul pe care îl aleg trebuie să fie perfect. Spune că de multe ori înțelege de ce Dumnezeu i-a pedepsit în halul ăsta. Unii chiar nu merită.
Fetița acum învață să citească și să scrie. Am întrebat-o de ce nu a învățat-o limbajul pentru surdo-muți, mi-a răspuns că nu și-a pierdut niciodată speranța și știa că într-o zi fata va auzi. Iar în scenariul ăsta, ar fi fost mai dificil să învețe literele după ce ar fi învățat limbajul non-verbal.
Citește și: Locuri recomandate pentru distracție
Lasă un răspuns